Barbatul inainta cu miscari inconstiente, parca detasat complet de fizic, carand in mana dreapta un geamantan. La fel de prafuit ca drumul care, cu fiecare pas batut, desfasura in fata strainului o lungime egala cu cea pe care el o lasa in spatele sau. Piciorusele ii erau pierdute de mult si partea de jos roasa de pamantul batatorit in momentele in care devenea prea greu de carat. Pielea era decolorata si crapata pe margini, cusaturile erau desfacute in multe locuri iar cataramele grele erau cuprinse de rugina. Cu toate astea, era inca trainic si oferea incredere, refuzand cu indarjire sa ajunga o vechitura lipsita de valoare.

Brusc, barbatul fu nevoit sa reia monotona legatura cu sinele, aruncat inapoi in propriul corp, realizand dezamagit ca e pe acelasi drum, mergand in acelasi ritm:
- Scuza-ma putin. Scu… hei, opreste-te putin, te rog!
- Nu pot sa ma opresc.
- De ce?… In fine, nu conteaza. Ce-ai acolo? Acolo, in geamantan. Ce cari in el?
- Nu conteaza.
- Pare vechi, cre’ ca il ai de mult timp. Hah, fie vorba-ntre noi, si tu pari cam “vechi”… Pustiu drumu’ asta, frate, de-atata timp pe el si nimeni. Cred si eu, pe caldura asta… Incotro mergi?
- Nu stiu. Inainte.
- Esti cam negativist, in locul tau m-as gandi putin si la partea buna a lucrurilor.
- A, da? Care-i aia?
- Putea sa ploua. Sau sa fie noapte. Sau sa ti se rupa toarta de la geamantan, sa-l scapi, sa ti se desfaca si sa se imprastie toate lucrurile. Si pe cat pare de greu, ai fi avut ceva bataie de cap sa le strangi pe toate.
- Mda. N-ar fi chiar asa rau sa ploua acum…
- Tot nu vrei sa-mi spui ce-ai in el?
- N-are importanta.
- Daca n-are importanta, nu te costa nimic sa-mi spui.
- Niste haine…
- Sunt ale tale? Vrei sa le vinzi? Sunt noi? Purtate? Le-ai furat?
- Da.
- Of, bine. Cum vrei tu. Pun pariu ca oricum geamantanul ala nu face doi bani in ochii tai. Nu stiu de ce tot il cari atata dupa tine, de fiecare data cand ne vedem iti atarna de mana si avem aceeasi discutie. Sa stii ca odata si-odata o sa renunt si n-o sa te mai intreb nimic, o sa ramai singur de tot!

Barbatul ezita o fractiune de secunda si ritmul lui, nu lent, nici rapid, dar constant, ca al unui ocnas care loveste cu ciocanul in piatra de nu-mai-stie-cand, avu o scapare, ca o secunda de film ramasa cu 23 de cadre.

- Cand l-am cumparat era nou. Nu mai stiu de unde l-am luat, cum l-am ales sau cat a costat, e mult de-atunci. Tin minte doar ca, la inceput, singurul lucru care nu mi-a placut la el a fost ca era gol. Asa ca mi-am pus in cap un gand: sa-l umplu! Dac-as fi stiut ca n-o sa mai pot sa scap de el vreodata si c-o sa fiu blestemat sa-l car dupa mine pe drumul asta nenorocit, m-as fi gandit de doua ori inainte sa ma incapatanez sa fac asta…
E ciudat ca s-a umplut destul de repede, dar, cu toate astea, de fiecare data cand il deschideam sa mai pun ceva, cumva, se gasea loc. In atatia ani n-am aruncat nici macar o cravata, sunt toate acolo. Stiu asta pentru ca, chiar daca nu pare, cateodata ma opresc. Ma opresc, il desfac si ma uit printre haine… Dar tine minte un lucru! N-am cumparat nimic din ce-i inauntru. Au fost ori primite, ori uitate, ori luate la schimb, furate, chiar. Dar niciodata n-am platit nimic pentru vreo haina! Nu in bani, cel putin…
Am tricouri purtate cate-o vara dar si haine groase pentru caldura in noptile reci si lungi de iarna. Am un fular lucrat de bunica mea si butoni pentru camasa de la bunicul meu. Am un costum bun de la parintii mei si niste blugi rupti si decolorati dar comozi si usori de la prieteni. Nu i-as schimba pe nimic. Am batiste pe care si acum, daca le desfac, pastreaza o umbra de parfum din amiezile lenese in care geamantanul statea aruncat intr-un colt iar mersul meu era incremenit in timp. Am vechituri rupte, patate de sange si noroi dar si lucruri neatinse, care n-au apucat nici sa se sifoneze. Pe unele le-am primit descusute de dinainte, nu le-am mai purtat, iar altele nici nu stiu cum au ajuns in geamantan. Am haine pe care acum regret ca le-am luat de la cei care mi le-au oferit neconditionat, nu m-am gandit niciun moment daca le merit, si-au ramas goi, fara sa se uite inapoi cand mi le-au dat.
Astea atarna cel mai greu.
Am haine de care as vrea sa scap cu orice pret, sa le arunc, sa uit ca au fost vreodata inchise de fermoarul asta ruginit dar… cumva, reapar. Cand am realizat asta prima data m-am ingrozit dar cu timpul, obisnuinta mi-a curatat cu perseverenta orice urma de uimire si m-am impacat cu gandul ca si ele sunt ale mele si vor sta tot acolo de-acum inainte, intre peretii din piele groasa.
- Te-ai gandit vreodata sa-l arunci si sa fugi?
- De cate ori…. A doua zi, insa, cand ma trezeam, era tot langa mine, pregatit de drum. E tot ce am.

Arsita se mai domolise putin. Barbatul mergea nestingherit lasand in urma fiecarui pas norisori mici de praf. Caldura ii evaporase puterea de a-si  mai pune intrebari si acum plutea undeva deasupra, tot ce vedea fiind un om ce mergea pe drumul pustiu, carand un geamantan.
Nu stia sigur de ce e pe drumul acela sau cat mai e pana la capat si oricum, gandurile astea erau undeva la fund, sub un teanc de haine, tinute inchise de curelele din piele crapata.

Sambata seara, foame mare. La propriu. Ce-i de facut? Il sun pe fratele Laurentiu si pornim spre taramul pierzaniei, purgatoriul tineretii, patria cartofilor prajiti, destinatia sutelor de sacose de rafie: Regie Land. Agitatie, terase pline, miros de tei, suntem in plin sezon. Sentimentul de “acasa” inoculat in cinci ani n-a disparut. Frumusetile plaiului trec grabite pe langa noi, fara sa aiba habar ca, singure sau in duet, in papuci sau tocuri, fusta sau blugi, cu zambet sau indiferenta, sunt mai departe de discriminari meschine decat e Romania de Schengen. Imi suna in cap Depeche Mode (“No hidden catch, no strings attached…”) si un termen nou se zamisleste: BlitzLiebe. Mananc – mult, prost si bun. In timp ce penultima tigara arde rapid, purcedem catre Pasaj.

Dupa 5 ani de la inceputul lucrarii si dupa zile de-a randul in care au fost martori la o constructie ce parea babilonica, bucurestenii au putut in sfarsit sa vada, simta si sa apese cu talpa proprie ctitoria basesco-opresciana. Atmosfera e daca nu de sarbatoare, atunci macar de duminica dupa-amiaza. Tineri boemi, batrani bucurosi, copii zburdalnici, biciclete, role, seminte, pet-uri… si aparate foto. Zeci de aparate foto, “sapunuri”, bridge-uri, DSLR-uri, telefoane, trepiede reglate cu grija, toate vrand sa indese in “sac”cate o particica din pomul laudat, asteptat, discutat, cu buget dublat. Seara putin mai racoroasa venita dupa caldura de peste zi a strans sute de oameni pe cei aproape 1500 de metri de asflat nou-nout. Absolut fiecare persoana are cate o informatie de ordin tehnic sau financiar si o impartaseste cu gravitate membrilor familiei care dispun de suficienta atentie distributiva. “Da’ apa unde se duce cand ploua? – Pai tu crezi nu s-au gandit si la asta? E o scurgere aici…”. Tricouri langa pantaloni scurti dar si sacouri peste camasi. Romani, tigani, straini. Pe straini ii recunosti usor. Bucurestiul le-a oferit si altceva in seara asta in afara de terasele dintre gropile centrului vechi… si se pare ca le place.
Un tip isi potriveste prietena in cadru: “Da-te mai asa sa te prind si cu podu’ ala mare”. La cativa metri de ei, un tata de familie face o gluma isteata: “Ai grija, vine masina!”. Podul nou de deasupra Dambovitei, Carrefour-ul, podul nou de deasupra sinelor de tren ale garii, totul e un mare centru de oras de provincie si lumea s-a repezit la freebies. Adica la facut poze. In continuare se fac giga de poze. Probabil luni albumele cu titluri gen “la pasaj” o sa umple Facebook-ul… sau nu. Recunosc, mi-e putin ciuda ca trag de doi megapixeli (cu un display crapat) da’ trag speranta ca n-o sa am parte de prea mult blur (trebuia sa-mi fi luat Nikonu’ ala cand am avut bani…).
Doi domni suspect de joviali si prietenosi ma roaga sa le fac o poza. Incerc sa-mi controlez prejudecatile ieftine. RATB-ul a scos la inaintare doua vagoane vechi de tramvai, alaturi de alte doua “brand new” in “Zona 0″ a pasajului (podul hobanat – cablurile care pleaca din varful pilonilor si sustin podul propriu zis se numesc “hobane”). Lumea misuna necontenit prin ele, se (ati ghicit!) pozeaza, suna clopotul. “Haideti, nu indrazniti sa faceti poze?” intreaba un nene care e la pupitrul de comanda al vagonului-artefact. Pare c-a trait la viata lui si ti-ar placea sa stai cu el la o sticla de vin, s-asculti povesti din Bucurestiul trecut. O tanti e cuprinsa de nostalgie cand ma vede cocotat pe locul taxatoarei. Sotul impune: “Aaaa… pai nu plecam pana nu faci o poza la locul tau de munca! Hai ca te ajuta baiatu’”. I se citeste emotia pe chip si-l asteapta pe barbat sa-i faca fotografia care-o sa-i aduca aminte ca meseria ei din tinerete nu mai exista.

La plecare mai am doua ciude legate de role si de bicicleta. Sau de una din ele, o sa ma hotarasc mai tarziu. Totul e nou, curat, necontaminat inca. Nuantele sunt solide: alb, gri, negru. Fara curtoazie sau simt estetic, multimea pestrita calca in picioare creatura de beton.

Nimeni Altu’ – Nopti prea lungi
2008 Sociopat Records

Venind dupa ani buni de nerealizari, probleme cu trupa Ultima Faza si lipsa de fonduri (ca mai toti artistii de hip-hop la inceput), Nimeni Altu’ reuseste sa scoata primul album solo. Colaborarile din trecut: Parazitii – Actiunea Instrumentatul, Ombladon – Made in Romania si aparitia pe compilatia Loop Record si Hades Preia Controlul il ajuta pe Nimeni Altu’ sa stranga destule nume bune pe acest disc (Ombladon, Jhivago, Aforic, Carbon) si mai ales aportul unor DJ de marca ce isi lasa o amprenta buna pe un album un pic lipsit de dinamica (DJ FaiboX, DJ Dox, DJ Paul, DJ Sonia).

Albumul incepe cu piesa cu acelasi nume care da nota albumului, sampling-uri de instrumente reci (majoritara fiind vioara), un mesaj social puternic dar lipsit de imaginatie in modul de expunere si starea pesimista data de o viata austera in cartier (“oricare ar fii el”). Starea continua pe durata mai multor piese (“Inca o poveste”, “Trecand peste toate”, “Vreau inapoi”) si lista continua ingloband aproape fiecare piesa cu un gand descurajator. Piesa care face exceptie e “Asa Raman” dar care nu are ajutorul unui negativ pe masura versurilor. Ingrijorator este volumul de mesaje despre droguri, alcool si stari de bagabonteala generala care ma face sa cred ca toti artisti de hip-hop trebuie sa treaca printr-o mica maturizare incepand cu cartierul, consumul de ilegalitati, tot felul de intamplari din copilarie si de abia spre sfarsit intelegand ca “stai dom’ne ca pot sa fac arta din muzica asta nu numai un mare protest intins pe 70 de minute”.

Bineinteles, nu putea lipsi subiectul fara de sfarsit “femeia” caruia Nimeni Altu’ i-a dedicat CAM cea mai buna piesa de pe album, cu APROAPE cel mai bun instrumental (iar instrument rece-chitara) si cu aproape cel mai bun flow si neavand nevoie de o lirica avansata subiectul fiind foarte concis pentru a introduce metafore peste metafore si ghidusii lirice. Piesa pe care Nimeni Altu’ refuleaza cel mai bine (“Raperi de cacat”) are un scop precis care trebuia sa mearga pe drumul “punct ochit, punct lovit” dar care denatureaza “Ii vedeam mereu prin Piata Romana/Pustani plini de bani” , “Ii vedeam prin club cum sufereau pe gangsta rap/si apoi vedeam baietii cum le luat sepcile de pe cap”, versurile atacand mai degrabada ascultatorii, cei care (cica) au ca muzica principala hip-hop-ul si nu cu adevarat “frunzele uscate” din padurea si asa mica (dar plantam!). Nu cred ca baietii care merg sa isi manance micul dejun la McDonald’s in Piata Romana ne fac hip-hop-ul de cacat cat se fac pe ei pentru ca la noi in tara nu a fost niciodata vorba de bani, bling-uri si suferit.
Apropo de frunze uscate am ajuns si la piesa care mie personal imi place cel mai mult, “Frunze Diferite”. Incepand cu titlul piesei care se vede ca nu e trecut in playlist in graba, la negativ, la modul cum Nimeni Altu’ isi face cel mai bine treaba de MC, la mixaj, la sample, la jocul liric, la agresivitatea pe care trebuie sa o aiba muzica asta.

Albumul nu e rau dar nici bun nu il poti numi. Pentru un “first” e destul si aplaudam munca autorului. Pentru urmatorul ii propunem subiecte mai fine, dinamism si un pic mai mult nerv. Cu toate astea eu unul as plati sa ma duc la un concert Nimeni Altu’ in care instrumentatia sa fie live pentru ca acest lucru e posibil pentru majoritatea albumului. (gen Parazitii si Vita de Vie).

Vlad Gorneanu – gorni_ess@yahoo.com

Iti multumim pentru mesajele postate pe blogul tau despre umornegru.ro si pentru opiniile exprimate cu privire la acest site. Din 1 aprilie am facut cateva modificari la el si ne-ar bucura mult daca am afla si opinia ta. Pe de alta parte, doresc sa-ti trimit un mic cadou din partea noastra pentru atentia acordata.

Opiniile exprimate de mine in legatura cu ce nu mi-a placut acolo n-au fost tocmai dulci si parfumate asa ca nu stiu la ce sa ma astept cand o sa deschid cutia de la domnul Paun. Poate o mostra de umor negru, cine stie? Una peste alta, ma bucur ca n-am latrat aiurea la luna. Un exemplu concret mai jos:

Intr-o dupa-amiaza de joi, acum vreo trei saptamani, o duceam pe Andreea acasa. De la Izvor pana dupa rondul de la Unirii, omor. Aglomeratie, 10 metri in 10 minute, supa de draci la foc mic. Eu ofticat din diverse motive, ea incercand sa ramana “ne-ofticata” de oftica mea, noi si restul masinilor inaintand pe un splai neincapator ca niste globule prin arterele pline de colesterol ale unui grasan care odata, demult, a fost slab. Bucuresti. Bad karma all around.
Tocmai ce prinsesem “loc pe randurile din fata” la un spectacol care se numea semaforul intersectiei Splaiul Independentei-Calea Victoriei si imediat cum ne-am ocupat locurile, s-a intamplat un lucru. De fapt nu un lucru, ci un tiganus pana in 7-8 ani cu un aer mai aparte, dupa cum aveam sa observ mai tarziu. Aparut de nicaieri, inarmat cu o sticla de plastic cu dop gaurit si o chestie de-aia de curatat, a inceput sa-mi stropeasca geamurile. Si atunci s-a activat reflexul “pizda ma-tii”. Instantaneu am inceput sa ma agit si sa-i zic de ma-sa, de ma-sa lu ma-sa, de morti, de tot. Privit de-afara probabil aratam ca un gandac de bucatarie prins intr-un borcan. Mi-am dat seama apoi ca nu se legase de parbriz, care era curat, ci de lateral, care chiar avea nevoie de curatat. Baiatu’ si-a continuat linistit treaba, “luminandu-ma” cu miscari sigure de la stanga la dreapta, fara zoaie, curat, giugiuc. I-am facut dup-aia semn sa faca si geamul din dreapta si i-am dat banii. “II dai doi lei?” – “Pai da.” – “Unul pentru fiecare geam, nu?” – “Ihi”. A zambit, mi-a multumit si-a fugit printre masini ca mai era putin si se facea verde. Juma’ de zi m-am simtit ca un bou si in acelasi timp am ramas cu un zambet si-un fel de “hm, ce chestie ”.
L-am mai vazut pe-acolo de-atunci, o data seara, de mai multe ori in timpul zilei. Zici ca-i un pustan dintr-o reclama la Nike unde niste copii de la periferie bat mingea intr-unul din ghetourile din Rio si deodata vine Ronaldo si se baga in joc cu ei. Sau ar putea la fel de bine sa apara intr-un al optulea scurt-metraj din seria “All the Invisible Children”.
Sau am putea sa belim mai bine ochii data viitoare…

Asta-vara am facut upload la primul “clip” de genul asta si acum doua dintre ele au sarit de 10000 de vizite, ceea ce nu poate decat sa ma bucure. Nu vreau sa-mi asum vreun merit pentru asta, singurul merit e al artistului, pur si simplu imi pare bine ca o parte din muzica pe care o ascult cu placere e apreciata cat mai multe lume. Mai jos, cele doua piese/clipuri, vizionare placuta!

C.T.C. & Armada – 6 milioane
Bitza feat. Butch – Razboi in doi

P.S. Din cauza unui bug nu pot sa fac embed la clipuri, se strica tot layoutul, de-asta a trebuit sa dau linkurile de mai sus.

Mircea Dinescu

Femei de cariera

Odata, la serviciu, am dat de o colega nervoasa la toaleta. Iesise din cabina, isi netezea fusta si bombanea: “Stii bancu’ ala cu Itic?”. N-am stiut daca vorbeste cu mine, asa ca am mormait incert, in asa fel incit, la o adica, sa reiasa ca eu de fapt cintam. A continuat si m-a scapat astfel de propria-mi mutra buimaca: “Cica se ruga Itic toata ziua la Dumnezeu: da, Doamne, sa cistig la loterie! Ajuta-ma, Doamne, sa cistig la loterie, hai, Doamne, zau, de ce nu ma ajuti si pe mine sa cistig la loterie?! La un moment dat, Dumnezeu, agasat de atita vaicareala, se repede la el: ma, Itic, pe cuvint ca te-am auzit si m-am straduit din rasputeri, dar te rog frumos, ajuta-ma si tu putin: joaca la loterie!”.

Am hahait cu ea un pic, dar asteptam legatura dintre banc si motivul reuniunii noastre private. A continuat: “Asa si eu, draga: tocmai am facut acum un test de sarcina care, normal, mi-a iesit negativ. Am plins ca proasta, cu fundul pe colac, fiindca ma screm de vreo patru ani sa ramin gravida si degeaba! Dupa aia insa, brusc, mi-a bubuit mintea ca de
la ciclul trecut n-am mai facut sex, de fapt! Ca eu cu barbata-miu nu ne intilnim decit 8 minute pe zi, dimineata. Si, desi el n-are nevoie decit de patru minute pentru un act sexual, eu tocmai atunci nu pot, fiindca imi fac parul cu drotul, pantofii cu crema si botul cu ruj.”

Verifica-ti agenda, am putea sa ne vedem azi la 1.45 sa luam lunch-ul si sa facem un copil?

Ma uitam la ea cu ceva ce fusese pina de curind admiratie, dar deja nu mai eram sigura: femeie de cariera, obsedata de promovare, leafa, autoritate si performanta. Vorbea jumate-n engleza, jumate-n romana, cum se poarta acum, era toata numai taioare, promousan, targhet, auaernes, marchet, pablic-rileisans, plening, risarci, fidbac. Dama spirt, cu parul prins ca madam Ecaterina Andronescu-Abramburica, era deci colega-cea-fara-de-cusur, carierista care se temea doar de bomba atomica si de barbatii care cred ca femeile sint inferioare.

Avea un sot manager, care-si facea al doilea doctorat si chelise prematur din cauza studiului napraznic si ambitiei de a fi sef. Aveau bani, lucrau in multinationale, umblau numai cu nara pe sus, trosnea mindria-n ei. Dar n-aveau copii… Asta lipsea din tabloul perfect.

Cind au implinit 30 de ani au facut consiliu de familie, cu parinti si cu socri cu tot, si au decis sa aiba un baiat si o fata, neaparat in ordinea asta. Cind au implinit 34, s-ar fi bucurat sa aiba si-un pechinez, numai ca progamul lor de lucru era deja un pact cu diavolul. Ea se scula la 7 si pleca la 7.42 cu Renault-ul, el se scula la 7.34 si
pleca la 8.02, cu Volkswagen-ul. Seara, ea venea la 9.10, comanda pizza, ii lasa si lui o felie rece, se culca, la 10.45 venea si el, minca uscatura. Apoi se strecura in pat linga ea, dar n-o trezea niciodata pentru sex, fiindca el trisa, seara nu facea dus, nu mai avea timp. Facea doar dimineata.

Ea vazuse-n filme cum femeile de cariera isi faceau test de sarcina la WC-ul firmei, deoarece acasa nu mai aveau timp. Ceea ce uita ea de fiecare data era ca numai din ovulul ei nu se putea isca nici un fat, mai trebuia si ceva de le el, parca. Dar el avea de invatat ca s-ajunga docent, ea avea de ajuns cea mai sefa si de cistigat bani. Copiii nu apareau, iar cuscrii faceau deja consilii numai intre ei, hotarau ceva, insa rezolutia raminea nerostita, telefonul tinerilor suna degeaba, iar la celulare nu raspundeau, erau in miting.

Pe ea, ovulatia o prindea numai in brainstormingul pentru campania de relansare a brandului. Iar el tot nu stia ce e aceea ovulatie, desi pe vremuri, cind erau studenti si obisnuiau sa mai si traiasca, ea ii desenase doua ovare si niste puncte pe care le inghesuiau alte puncte, cu coada.

Femeile s-au opintit citeva secole sa ajunga egale cu barbatii, iar acum nu mai stiu cum sa scape de acest groaznic privilegiu. Muncim ca niste timpite, ii multumim patronului ca ne da sansa extraordinara de a lucra si-n weekend, ca sa ne afirmam si sa ne tinem de deadline. Sefii pleaca de vineri la prinz si-i mai vezi luni dupa-masa, cind se deseapta din mahmureli de cinci stele.

Timp in care ai deosebita onoare de a le tine locul, ca de-aia ai dat atit din coate si-ai facut ulcer de cind maninci numai kebab in chifla, la serviciu, ca sa ajungi femeie de nadejde. Firma te-a rasplatit cu doua dioptrii suplimentare, dar miopia asta e semnul triumfului tau personal.

Noaptea visezi color Acrobat Reader, Outlook si Power Point, cosmarul ti-e impicatit de guguloaie de foldere galbene pe care scrie “urgent”, “campanie”, “scheme”, “rapoarte”. In somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de patratici si te trezesti tipind. Nu pentru ca te innebunesc folderele, ci pentru ca e deja 7.30 si la 8 trebuie sa fii la firma
si-ai dormit strimb si-ti sta bretonul ca o bidinea.

Scuza-ma, te las putin pe fir, ca ma cere unul de nevasta…

Munca e buna numai cind ti-aduce un franc cinstit in buzunar si, mai ales, iti da si ragazul sa-l cheltuiesti. Sistemul suedez prevede ca trebuie sa ametesti muncind cinci zile pe saptamina si sa ametesti in bar doua zile pe saptamina. Asta e raportul minim rezonabil.

Carierismul e plasmuirea bolnava a unor filme imbecile de la Hollywood, care insinueaza ca o femeie poate face orice, daca vrea ea: ajunge imediat director executiv, naste trei pui vii pe care ii hraneste cu lapte praf, sotul o iubeste lesinant, desi o vede cam sase ore pe saptamina (sau poate tocmai de-aia), iar el, desi e neurochirurg sef la Memorial Hospital, nu e stresat deloc, face mincare la copii, spala vase si-o asteapta pe ea cu masina la firma, seara. Pardon, noaptea. Nu se stie cind opereaza el pe creier si mai face si lectii cu aia micii, dar ea, nevasta, are de predat patru rapoarte zilnic, de zbierat la trei brokeri si de convins opt clienti sa investeasca.

Femeile care au vazut-o pe Diane Keaton in “Baby Boom” se lasa drogate de gindul inept al unui perpetuum mobile. Au senzatia ca se poate orice. Ca sotul, copilul, ciobanescul german si siameza asteapta oricit, ei latra la unison cu mindrie ca au o directoare in familie.

Cind ambii soti muncesc deopotriva, ajungi sa le intelegi masochismul, pina la urma. Pericolul dospeste abia cind femeia de cariera are acasa un inginer care scapa la 4.00 de la uzina, apoi vrea mincare cu sos, maiouri cit de cit curate si putin sex. Muncind ca o disperata ca sa nu cumva sa fie promovata alta in locul ei, la o adica, femeia se inscrie deja la divortul part-time si faciliteaza hirjoana extraconjugala a barbatului constrins de hormoni.

Cind constati ca fetita ta ii spune “mama” soacra-tii (care nici nu te-a vrut de nora, fiindca nu pareai gospodina si uite ca stia ea ce stia) si biziie ca pe bona o iubeste cel mai mult de pe lume, e cam tirziu sa-ti dai demisia. Copilul nu intelege ca tu crapi muncind ca sa aiba el garsoniera-n Bucuresti cind termina liceul (daca l-o termina, ca tu n-ai timp sa-i verifici lectiile). Copilul vrea sa stai linga el, calda, pufoasa, atenta, sa simta dragostea ca pe o perna de plus. Dar tu, care-ai raspuns la celular si-n clipa cind te cerea ala de nevasta, si i-ai spus lui “da”, acoperind o secunda telefonul cu palma, apoi te-ai scuzat din gene si ai continuat sa vorbesti cu seful de sectie la
telefon, nu prea intelegi cum vine chestia asta cu renuntatul la cariera de dragul familiei.

Mircea, fa-te ca traiesti!

Apropo, cind ti-ai inchis ultima data telefonul, ca sa vezi un film fara sa te deranjeze nimeni? Nu e cazul, ca pe vremea cind ai vazut tu ultimul film inca nu se inventasera telefoanele cu On si Off, erau numai fixe cu roata si fir cirliontat. Vasazica: ultimul film vazut a fost un documentar despre bursa din Tokyo, ultima carte citita a fost “Notiuni de introducere in cibernetica”, ultima iesire in natura a fost pe ierbuta de la Romexpo, cind ti-a venit delegatia din Danemarca, ultima data cind ai gasit alimentara deschisa in drum spre casa inca se gasea nechezol, la taclale cu prietenele stai numai prin mesaje pe robot si odata i-ai facut uneia o confesiune prin fax, inca ii cumperi copilului haine cu doua masuri mai mici, fiindca atit purta cind te-ai angajat, ultima data cind ai fi vrut sa faci sex aveai ciclu, iar ultima data cind ai facut sex te-ai inhibat, fiindca uitasesi sa-i spui ceva contabilei.

Nu i-ai mai spus barbatului din viata ta “te iubesc” de-o vesnicie, nici n-ai avea cum, ar suna ca dracu’, ar trebui sa i-o suieri in timp ce-ti tai pielita de la unghii, imediat dupa ce-l ameninti sa nu cumva sa uite sa-ti cumpere tampoane cu aripioare si adeziv, ca-ti vine sigur diseara sau miine.

Am chiulit si-am sa chiulesc cu voluptate de la munca, intotdeauna. Chiuleste si tu, salveaza-ti viata, femeie! Atit cit se poate. Ia bunul simt, in doze homeopatice. Sa stii numai tu.

Cele mai frumoase petice de viata le-am capatat fugind de raspundere. Cea mai buna bere pe care am baut-o in viata mea n-a fost la Praga, ca lumea buna, ci in Herastrau, cind o taiasem de la sedinta de redactie, lasind vorba ca mi s-a spart teava de calorifer si m-au chemat vecinii sa string apa.

Mi-a ramas in cap (si mie, ca atitor altora) gafa de la TVR, de la Revolutie, cind habar n-aveau ca intrasera deja in direct, si cineva i-a zis lui Dinescu: “Mircea, fa-te ca lucrezi!”. Si Mircea a ascultat. Si a ajuns departe. Pina cind vom pricepe omeneste tilcul acestui indemn vital, vom continua sa ne prefacem ca traim.

Soundtrack-ul postului, desigur, Parazitii – Goana dupa iluzii