Traiesti ca sa rascumperi un credit primit ca nota de subsol in contractul pacatului originar pe care l-ai semnat cu prima gura de aer. Iar banca Timpului este o insitutie nemiloasa. O sa aiba grija sa-i fii mereu dator si cand o sa crezi ca, in sfarsit, te-ai achitat, o sa descoperi deznadajduit dobanzi ascunse ce abia asteapta sa te ia deoparte ca doamnele ieftine pierdute intre doua tinereti in holul unui bordel duhnind a fals.

Nu mai avem timp de nimic. Nu ne mai legam de oamenii din jur sau de visele copilului lasat in bezna trecutului pentru ca avem senzatia ca viata e prea scurta si timpul prea putin ca sa-l cheltuim “iresponsabil” pe lucruri si persoane care “nu merita”. De aceea emitem pe loc judecati smintite intr-un tribunal de razboi in care suntem si procuror si judecator si grefier. Apararea e inexistenta, un alter ego atrofiat dintr-un inchipuit univers paralel in care timpul nu e suvoi de rau ci oglinda de lac. Aceasta instanta ce arunca haotic sentinte nu ne serveste pe noi ci pe insasi entitatea sub al carei imperiu isi incovoaie respingator verticalitatea: frica. De moarte, de viata, de noi insine.
Pe fondul incordarii continue suntem bombardati cu zeci si sute de solutii usoare la tot, rezolvarea rapida  ne este garantata. “Noul” este un produs ambalat strident care ni se baga pe gat la iesirea de la metrou sau intre o doua stiri de importanta indoielnica. Acest “nou” modificat genetic nu traieste in comparatie cu “vechiul”, n-are nevoie de el ca sa existe, din contra, prezenta sa il agaseaza profund, se poate spune chiar ca-i subrezeste integritatea, pervertindu-si astfel propria definitie. Suntem indemnati sa aruncam lucruri, oameni, teluri, relatii, prietenii, ca sa facem loc urmatorului “nou” care, dupa ce ne haituieste cele mai intunecate colturi ale mintii, ni se va cuibari in suflet ca si cum acel loc i se cuvenea dintotdeauna. Sa aruncam, fara sa incercam macar sa… reparam. Am pierdut rabdarea de a repara lucrurile din viata noastra care nu merg. Nu mai avem timp de asa ceva. “Out with the old, in with the nou“. Rabdarea, placerea, compasiunea, grija, generozitatea, TIMPUL necesar pentru a repara ceva care nu merge, toate astea inseamna un pret prea mare. Nici vorba sa le aruncam pe asa ceva, ele trebuie oferite drept plata-bara-sacrificiu Biletului izbavitor, acea bucatica de carton care ne va cumpara un loc la geam in trenul pe care-l tot asteptam. Esti unul dintre acei nostalgici care-si umplu peretii magaziei cu vechituri? Langa fiecare obiect adunat ai lasat si o bucatica din speranta ca intr-o buna zi acesta isi va redobandi rostul pentru care a fost creat? Prostii. Vei fi subiect de compatimire si misto in putinul ragaz pe care-l mai ai pana cand fatada veche a cladirii tale din alta epoca va fi acoperita cu un mesh ce te invita lasciv sa te infrupti din “noul” sandwich de pui cu sos proaspat de maioneza.

Renuntam usor la visuri in care n-am crezut pe deplin de la inceput. Pornim ascensiunea cu jumatate de inima si la mijlocul traseului ne gandim daca nu cumva ar fi fost mai bine sa facem un gratar la poale. Ne raportam la ce-i in jur si ne croim costumul de scena in ton cu piesa scrisa de altcineva, fara sa ne dam seama ca publicul e satul de repetitii nesfarsite si ca vrea o prestatie pe viu si vie, fara sfori.

Vreau un minut de pauza in care “ce-ar putea fi” si “cum ar fi putut sa fie” sa nu traga de mine pana crap si in care sa nu mai fiu nevoit sa ma ascund dupa un plural teoretic, menit sa ma arunce in siguranta unei multimi care face aceleasi greseli ca si mine.

Inainte, insa, demult, nu era asa. Ii placea sa stea aproape. Se hranea cu dogoarea dansului halucinant al demonilor ce se intrupau in limbile de foc, pentru ca in secunda urmatoare sa piara, transformati in fum, scrum si miros viclean de carne arsa. Doar in acele momente simtea ca este propriul sau stapan, in sfarsit cu putere de viata si de moarte asupra celor care nu-l lasasera in pace atatea nopti la rand. Mai ales de moarte.
Tanarul arhitect, devenit celebru pentru creatiile sale care au facut ca generatii intregi de ganduri, idei si sentimente sa se transmita cu usurinta si firesc dintr-o parte in alta, se scufunda incet in anonimat lasand in urma o dara indoielnica de scrum. Se spune ca, la un moment dat, a atins perfectiunea iar asta a fost prea mult de suportat. Ca si cum unui om preistoric i-ar cadea toate sistemele de aparare date chiar de neputinta intelegerii si, brusc, trebuie sa asimileze intregul sens al lucrurilor. In acel moment (pentru ca doar un moment a durat) a murit, a renascut si a inceput iarasi sa moara, alunecand pe nesimtite de-a lungul curbei descendente ce se descria in fata lui de la prima crapatura descoperita in structura pana atunci perfecta a constructiei. Unul cate unul, podurile piereau sub aceleasi maini care le creasera. Daca ar fi avut voce, l-ar fi intrebat de ce, dar el era ultimul om care ar fi putut da raspunsul la intrebarea asta.
Poate clipa aceea de intimitate cu perfectiunea la care tanjise de la primele schite n-a facut decat sa-l lase gol de orice tel si acum, cu fiecare incendiu, cauta inceputul salvator din mijlocul haosului nu demult scos  la lumina de propria sa desavarsire artistica. Anii intregi de munca n-au mai avut nicio valoare si, chiar si in fuga daca le privea, vedea numai defecte. Cu siguranta ca ar fi innebunit… Unii merg pana intr-acolo incat sa spuna ca ridicase cateva poduri la rand, numai ca sa le vada arzand imediat ce le-a terminat. Poate chiar era nebun. Oricum, n-ai fi zis daca l-ai fi vazut, afisa acel calm de netulburat pe care doar ultimele stadii ale nebuniei le pot induce.
Nu conta cine era la celalalt capat, atata timp cat el era la acesta.

Din valvataia de mai devreme se mai vedea un licar firav, filmul rulat invers al moliilor care mancau nestingherite draperia neagra ajunsese la inceput. Tot ce stia e ca trebuie sa ajunga la urmatorul, pana la ultimul.

Barbatul inainta cu miscari inconstiente, parca detasat complet de fizic, carand in mana dreapta un geamantan. La fel de prafuit ca drumul care, cu fiecare pas batut, desfasura in fata strainului o lungime egala cu cea pe care el o lasa in spatele sau. Piciorusele ii erau pierdute de mult si partea de jos roasa de pamantul batatorit in momentele in care devenea prea greu de carat. Pielea era decolorata si crapata pe margini, cusaturile erau desfacute in multe locuri iar cataramele grele erau cuprinse de rugina. Cu toate astea, era inca trainic si oferea incredere, refuzand cu indarjire sa ajunga o vechitura lipsita de valoare.

Brusc, barbatul fu nevoit sa reia monotona legatura cu sinele, aruncat inapoi in propriul corp, realizand dezamagit ca e pe acelasi drum, mergand in acelasi ritm:
- Scuza-ma putin. Scu… hei, opreste-te putin, te rog!
- Nu pot sa ma opresc.
- De ce?… In fine, nu conteaza. Ce-ai acolo? Acolo, in geamantan. Ce cari in el?
- Nu conteaza.
- Pare vechi, cre’ ca il ai de mult timp. Hah, fie vorba-ntre noi, si tu pari cam “vechi”… Pustiu drumu’ asta, frate, de-atata timp pe el si nimeni. Cred si eu, pe caldura asta… Incotro mergi?
- Nu stiu. Inainte.
- Esti cam negativist, in locul tau m-as gandi putin si la partea buna a lucrurilor.
- A, da? Care-i aia?
- Putea sa ploua. Sau sa fie noapte. Sau sa ti se rupa toarta de la geamantan, sa-l scapi, sa ti se desfaca si sa se imprastie toate lucrurile. Si pe cat pare de greu, ai fi avut ceva bataie de cap sa le strangi pe toate.
- Mda. N-ar fi chiar asa rau sa ploua acum…
- Tot nu vrei sa-mi spui ce-ai in el?
- N-are importanta.
- Daca n-are importanta, nu te costa nimic sa-mi spui.
- Niste haine…
- Sunt ale tale? Vrei sa le vinzi? Sunt noi? Purtate? Le-ai furat?
- Da.
- Of, bine. Cum vrei tu. Pun pariu ca oricum geamantanul ala nu face doi bani in ochii tai. Nu stiu de ce tot il cari atata dupa tine, de fiecare data cand ne vedem iti atarna de mana si avem aceeasi discutie. Sa stii ca odata si-odata o sa renunt si n-o sa te mai intreb nimic, o sa ramai singur de tot!

Barbatul ezita o fractiune de secunda si ritmul lui, nu lent, nici rapid, dar constant, ca al unui ocnas care loveste cu ciocanul in piatra de nu-mai-stie-cand, avu o scapare, ca o secunda de film ramasa cu 23 de cadre.

- Cand l-am cumparat era nou. Nu mai stiu de unde l-am luat, cum l-am ales sau cat a costat, e mult de-atunci. Tin minte doar ca, la inceput, singurul lucru care nu mi-a placut la el a fost ca era gol. Asa ca mi-am pus in cap un gand: sa-l umplu! Dac-as fi stiut ca n-o sa mai pot sa scap de el vreodata si c-o sa fiu blestemat sa-l car dupa mine pe drumul asta nenorocit, m-as fi gandit de doua ori inainte sa ma incapatanez sa fac asta…
E ciudat ca s-a umplut destul de repede, dar, cu toate astea, de fiecare data cand il deschideam sa mai pun ceva, cumva, se gasea loc. In atatia ani n-am aruncat nici macar o cravata, sunt toate acolo. Stiu asta pentru ca, chiar daca nu pare, cateodata ma opresc. Ma opresc, il desfac si ma uit printre haine… Dar tine minte un lucru! N-am cumparat nimic din ce-i inauntru. Au fost ori primite, ori uitate, ori luate la schimb, furate, chiar. Dar niciodata n-am platit nimic pentru vreo haina! Nu in bani, cel putin…
Am tricouri purtate cate-o vara dar si haine groase pentru caldura in noptile reci si lungi de iarna. Am un fular lucrat de bunica mea si butoni pentru camasa de la bunicul meu. Am un costum bun de la parintii mei si niste blugi rupti si decolorati dar comozi si usori de la prieteni. Nu i-as schimba pe nimic. Am batiste pe care si acum, daca le desfac, pastreaza o umbra de parfum din amiezile lenese in care geamantanul statea aruncat intr-un colt iar mersul meu era incremenit in timp. Am vechituri rupte, patate de sange si noroi dar si lucruri neatinse, care n-au apucat nici sa se sifoneze. Pe unele le-am primit descusute de dinainte, nu le-am mai purtat, iar altele nici nu stiu cum au ajuns in geamantan. Am haine pe care acum regret ca le-am luat de la cei care mi le-au oferit neconditionat, nu m-am gandit niciun moment daca le merit, si-au ramas goi, fara sa se uite inapoi cand mi le-au dat.
Astea atarna cel mai greu.
Am haine de care as vrea sa scap cu orice pret, sa le arunc, sa uit ca au fost vreodata inchise de fermoarul asta ruginit dar… cumva, reapar. Cand am realizat asta prima data m-am ingrozit dar cu timpul, obisnuinta mi-a curatat cu perseverenta orice urma de uimire si m-am impacat cu gandul ca si ele sunt ale mele si vor sta tot acolo de-acum inainte, intre peretii din piele groasa.
- Te-ai gandit vreodata sa-l arunci si sa fugi?
- De cate ori…. A doua zi, insa, cand ma trezeam, era tot langa mine, pregatit de drum. E tot ce am.

Arsita se mai domolise putin. Barbatul mergea nestingherit lasand in urma fiecarui pas norisori mici de praf. Caldura ii evaporase puterea de a-si  mai pune intrebari si acum plutea undeva deasupra, tot ce vedea fiind un om ce mergea pe drumul pustiu, carand un geamantan.
Nu stia sigur de ce e pe drumul acela sau cat mai e pana la capat si oricum, gandurile astea erau undeva la fund, sub un teanc de haine, tinute inchise de curelele din piele crapata.

Sambata seara, foame mare. La propriu. Ce-i de facut? Il sun pe fratele Laurentiu si pornim spre taramul pierzaniei, purgatoriul tineretii, patria cartofilor prajiti, destinatia sutelor de sacose de rafie: Regie Land. Agitatie, terase pline, miros de tei, suntem in plin sezon. Sentimentul de “acasa” inoculat in cinci ani n-a disparut. Frumusetile plaiului trec grabite pe langa noi, fara sa aiba habar ca, singure sau in duet, in papuci sau tocuri, fusta sau blugi, cu zambet sau indiferenta, sunt mai departe de discriminari meschine decat e Romania de Schengen. Imi suna in cap Depeche Mode (“No hidden catch, no strings attached…”) si un termen nou se zamisleste: BlitzLiebe. Mananc – mult, prost si bun. In timp ce penultima tigara arde rapid, purcedem catre Pasaj.

Dupa 5 ani de la inceputul lucrarii si dupa zile de-a randul in care au fost martori la o constructie ce parea babilonica, bucurestenii au putut in sfarsit sa vada, simta si sa apese cu talpa proprie ctitoria basesco-opresciana. Atmosfera e daca nu de sarbatoare, atunci macar de duminica dupa-amiaza. Tineri boemi, batrani bucurosi, copii zburdalnici, biciclete, role, seminte, pet-uri… si aparate foto. Zeci de aparate foto, “sapunuri”, bridge-uri, DSLR-uri, telefoane, trepiede reglate cu grija, toate vrand sa indese in “sac”cate o particica din pomul laudat, asteptat, discutat, cu buget dublat. Seara putin mai racoroasa venita dupa caldura de peste zi a strans sute de oameni pe cei aproape 1500 de metri de asflat nou-nout. Absolut fiecare persoana are cate o informatie de ordin tehnic sau financiar si o impartaseste cu gravitate membrilor familiei care dispun de suficienta atentie distributiva. “Da’ apa unde se duce cand ploua? – Pai tu crezi nu s-au gandit si la asta? E o scurgere aici…”. Tricouri langa pantaloni scurti dar si sacouri peste camasi. Romani, tigani, straini. Pe straini ii recunosti usor. Bucurestiul le-a oferit si altceva in seara asta in afara de terasele dintre gropile centrului vechi… si se pare ca le place.
Un tip isi potriveste prietena in cadru: “Da-te mai asa sa te prind si cu podu’ ala mare”. La cativa metri de ei, un tata de familie face o gluma isteata: “Ai grija, vine masina!”. Podul nou de deasupra Dambovitei, Carrefour-ul, podul nou de deasupra sinelor de tren ale garii, totul e un mare centru de oras de provincie si lumea s-a repezit la freebies. Adica la facut poze. In continuare se fac giga de poze. Probabil luni albumele cu titluri gen “la pasaj” o sa umple Facebook-ul… sau nu. Recunosc, mi-e putin ciuda ca trag de doi megapixeli (cu un display crapat) da’ trag speranta ca n-o sa am parte de prea mult blur (trebuia sa-mi fi luat Nikonu’ ala cand am avut bani…).
Doi domni suspect de joviali si prietenosi ma roaga sa le fac o poza. Incerc sa-mi controlez prejudecatile ieftine. RATB-ul a scos la inaintare doua vagoane vechi de tramvai, alaturi de alte doua “brand new” in “Zona 0″ a pasajului (podul hobanat – cablurile care pleaca din varful pilonilor si sustin podul propriu zis se numesc “hobane”). Lumea misuna necontenit prin ele, se (ati ghicit!) pozeaza, suna clopotul. “Haideti, nu indrazniti sa faceti poze?” intreaba un nene care e la pupitrul de comanda al vagonului-artefact. Pare c-a trait la viata lui si ti-ar placea sa stai cu el la o sticla de vin, s-asculti povesti din Bucurestiul trecut. O tanti e cuprinsa de nostalgie cand ma vede cocotat pe locul taxatoarei. Sotul impune: “Aaaa… pai nu plecam pana nu faci o poza la locul tau de munca! Hai ca te ajuta baiatu’”. I se citeste emotia pe chip si-l asteapta pe barbat sa-i faca fotografia care-o sa-i aduca aminte ca meseria ei din tinerete nu mai exista.

La plecare mai am doua ciude legate de role si de bicicleta. Sau de una din ele, o sa ma hotarasc mai tarziu. Totul e nou, curat, necontaminat inca. Nuantele sunt solide: alb, gri, negru. Fara curtoazie sau simt estetic, multimea pestrita calca in picioare creatura de beton.

Nimeni Altu’ – Nopti prea lungi
2008 Sociopat Records

Venind dupa ani buni de nerealizari, probleme cu trupa Ultima Faza si lipsa de fonduri (ca mai toti artistii de hip-hop la inceput), Nimeni Altu’ reuseste sa scoata primul album solo. Colaborarile din trecut: Parazitii – Actiunea Instrumentatul, Ombladon – Made in Romania si aparitia pe compilatia Loop Record si Hades Preia Controlul il ajuta pe Nimeni Altu’ sa stranga destule nume bune pe acest disc (Ombladon, Jhivago, Aforic, Carbon) si mai ales aportul unor DJ de marca ce isi lasa o amprenta buna pe un album un pic lipsit de dinamica (DJ FaiboX, DJ Dox, DJ Paul, DJ Sonia).

Albumul incepe cu piesa cu acelasi nume care da nota albumului, sampling-uri de instrumente reci (majoritara fiind vioara), un mesaj social puternic dar lipsit de imaginatie in modul de expunere si starea pesimista data de o viata austera in cartier (“oricare ar fii el”). Starea continua pe durata mai multor piese (“Inca o poveste”, “Trecand peste toate”, “Vreau inapoi”) si lista continua ingloband aproape fiecare piesa cu un gand descurajator. Piesa care face exceptie e “Asa Raman” dar care nu are ajutorul unui negativ pe masura versurilor. Ingrijorator este volumul de mesaje despre droguri, alcool si stari de bagabonteala generala care ma face sa cred ca toti artisti de hip-hop trebuie sa treaca printr-o mica maturizare incepand cu cartierul, consumul de ilegalitati, tot felul de intamplari din copilarie si de abia spre sfarsit intelegand ca “stai dom’ne ca pot sa fac arta din muzica asta nu numai un mare protest intins pe 70 de minute”.

Bineinteles, nu putea lipsi subiectul fara de sfarsit “femeia” caruia Nimeni Altu’ i-a dedicat CAM cea mai buna piesa de pe album, cu APROAPE cel mai bun instrumental (iar instrument rece-chitara) si cu aproape cel mai bun flow si neavand nevoie de o lirica avansata subiectul fiind foarte concis pentru a introduce metafore peste metafore si ghidusii lirice. Piesa pe care Nimeni Altu’ refuleaza cel mai bine (“Raperi de cacat”) are un scop precis care trebuia sa mearga pe drumul “punct ochit, punct lovit” dar care denatureaza “Ii vedeam mereu prin Piata Romana/Pustani plini de bani” , “Ii vedeam prin club cum sufereau pe gangsta rap/si apoi vedeam baietii cum le luat sepcile de pe cap”, versurile atacand mai degrabada ascultatorii, cei care (cica) au ca muzica principala hip-hop-ul si nu cu adevarat “frunzele uscate” din padurea si asa mica (dar plantam!). Nu cred ca baietii care merg sa isi manance micul dejun la McDonald’s in Piata Romana ne fac hip-hop-ul de cacat cat se fac pe ei pentru ca la noi in tara nu a fost niciodata vorba de bani, bling-uri si suferit.
Apropo de frunze uscate am ajuns si la piesa care mie personal imi place cel mai mult, “Frunze Diferite”. Incepand cu titlul piesei care se vede ca nu e trecut in playlist in graba, la negativ, la modul cum Nimeni Altu’ isi face cel mai bine treaba de MC, la mixaj, la sample, la jocul liric, la agresivitatea pe care trebuie sa o aiba muzica asta.

Albumul nu e rau dar nici bun nu il poti numi. Pentru un “first” e destul si aplaudam munca autorului. Pentru urmatorul ii propunem subiecte mai fine, dinamism si un pic mai mult nerv. Cu toate astea eu unul as plati sa ma duc la un concert Nimeni Altu’ in care instrumentatia sa fie live pentru ca acest lucru e posibil pentru majoritatea albumului. (gen Parazitii si Vita de Vie).

Vlad Gorneanu – gorni_ess@yahoo.com

Am pornit de la un sarut si am ajuns la tipare comportamentale. Cred ca de fapt am vrut sa ma refer la o multitudine de gesturi care apare, asta fiind doar unul dintre ele. Exista, desigur, destul de multe variabile: de cand a inceput relatia, genul de temperament al partenerilor (mai introvertit, mai extrovertit), gradul de asemanari si cel de deosebiri de caracter dintre ei, nivelul de maturitate atins de fiecare. Am senzatia ca ce ramane constanta e nevoia individului de siguranta. Intr-o relatie, intr-un job, in numarul de albume lansate pe an a trupei preferate, in orice. Si in functie de “configuratia” individului respectiv aceasta nevoie razbate la suprafata mai mult sau mai putin, de cele mai multe ori inconstient.
Un documentar bine realizat, fara sa fie partinitor, te lasa la sfarsit punandu-ti mai multe intrebari decat in momentul cand ai inceput sa-l vezi. Nu vreau sa ma umflu in pene dar daca uneori o mai iau pe aratura si o dau in aberatiie bine sa am o scuza savanta. )

E-al tau. Te bucuri de el, il arati prietenilor, il iei cu tine peste tot, in club face senzatie, esti non-stop cu mana pe el, ii faci cadou ultimele ringtone-uri, cele mai marfa wallpapere, deja a devenit o parte din tine. Nivelul constant de entuziasm se pastreaza un anumit timp. Cand durata asta se apropie de sfarsit, exista doua variante.
Prima: parca nu mai e ca la-nceput. Nu te mai surprinde cu nimic, joci aceleasi jocuri in fiecare zi si parca bateria nu mai tine asa mult ca altadata. Poate n-ai bani de unul nou, poate te-ai obisnuit cu cel pe care-l ai acum, totusi nu te-nduri sa-ti iei altul. Zilele trec si cu fiecare apel parca-ti vine sa-l dai de perete, gata, te-ai saturat, il urasti! Intr-o buna zi vezi un telefon. Un anumit model de telefon… Si istoria se repeta.
A doua: Pasiunea de la inceput se stinge incet-incet si se transforma in siguranta, confort, apreciere. Stii ca n-o sa te lase acumulatorul cand ti-e lumea mai draga, se-aude tare, iti incape perfect in buzunar langa bricheta, ii cunosti fiecare secret, iti ofera fix ce-ti trebuie si nimic in plus, practic nu concepi sa traiesti fara el (hell, you even introduced it to your parents! ). Din cand in cand vezi cate un model sexy care-ti da palpitatii dar esti patit deja, n-ar fi prima data cand arunci vrabia din mana pentru cioara de pe gard asa ca mergi linistit mai departe, atent sa nu-l faci bucati pe gresie sau sa-l scapi in Dambovita.
In functie de preferinte si caracter are loc una din cele doua situatii prezentate mai sus.

Desigur, se observa foarte usor ca inlocuind cuvantul “telefon” cu “persoana de sex opus” dam peste ceva “de cand lumea”. Mi-a placut ideea si a fost marfa sa scriu postul. Bineinteles, putea fi “masina”, “apartament”, sau “pereche de adidasi” in loc de telefon. Oricare ar fi fost obiectul in cauza… tocmai asta e. E vorba de un obiect. Care nu reactioneaza, nu are pareri, nu te critica, nu poate sa te deceptioneze, nu te barfeste, n-are toane, arata bine si-si face treaba fara de deschida gura pentru ca oricum nu are asa ceva. Doar cateva motive pentru care sa-l iubesti asa de mult (mult, putin, oricum, ceva feeling tre’ sa fie ca altfel n-are nici un farmec).
Concluziile si comentariile vi le las voua.

OBSÉSIE, obsesii, s.f. Tulburare a voinţei care se manifestă prin idei fixe, prin dorinţa irezistibilă de a face un act determinat, bolnavul fiind conştient de caracterul anormal al acţiunilor sale. ♦ Imagine sau idee inadecvată care revine neîncetat în câmpul conştiinţei, stăruitor şi anormal; preocupare chinuitoare.

Cel mai important/interesant aspect din definitie mi se pare faptul ca “bolnavul” este “constient de caracterul anormal al actiunilor sale”. Cand ma gandeam la cum o sa tratez subiectul postului incercam sa-mi dau seama cum se manifesta constienta asta asupra obsesiei tale. Cand iti dai seama ca e vorba de o obsesie? Se intampla treptat, fara sa-ti dai seama cum s-a-ntamplat sau e declansata de un soc puternic? Ce faci cand iti dai seama ca e reala? Ai curajul si puterea s-o infrunti sau o lasi sa te conduca?

Semnificatia de “preocupare chinuitoare”. Mai exact, o chestie anume care te obsedeaza. Toti am dat peste asa ceva la un moment dat in viata. Bacul, admiterea, primul job, relatii sentimentale, bani, sex, etc. Bineinteles, depinde de taria de caracter si temperamentul fiecaruia, de capacitatea individului de a gestiona situatiile de criza care pot genera… obsesii. Poate o fata de 13-14 ani nu foarte inzestrata fizic, la varsta la care psihicul e foarte sensibil, dupa ce e asaltata in fiecare zi de colegii de varsta cu chestii nu tocmai dragute de genu “esti asa si pe dincolo, vai de capu’ tau, urato, slabanoago, graso, etc” dezvolta o obsesie pentru aspectul exterior care mai tarziu evolueaza in altceva. In acelasi timp, un tanar angajat care-si rupe spatele pentru firma, care simte, vede, stie ca nu e recompensat pe masura muncii lui, gaseste taria sa stranga din dinti, sa treaca peste inca o zi, fara sa devina obsedat gandul ca trebuie sa castige mai mult, sa faca orice pentru niste milioane in plus, sacrificand lucruri cu adevarat importante.
O chestie interesanta e ca multe obsesii sunt strans legate de frica, tot frica fiind si principala lor cauza. Una ar fi obsesia gen “drobul de sare”. Exemplu? Din termenul de doua saptamani mai sunt doua zile si clientul tre’ sa vada trei variante, tu n-ai dat nici cinci clickuri si totusi nu faci nimic in privinta asta. Alta ar fi frica de a-ti asuma urmarile actiunilor. Minti ca sa nu ranesti. Te apasa pe piept in fiecare zi, e permanent pe creier, orice situatie e folosita drept conexiune ca sa te duca cu gandul la obsesia ta si stii ca doar cateva vorbe te-ar elibera. Dar n-o faci de teama consecintelor. Timpul trece si in functie de capacitatea de a deforma realitatea si de a-ti induce iluzia ca nu e vina ta, treci peste mai repede sau mai greu. Asta e un caz fericit, dar ce faci cand situatia e de asa natura incat nu ai iesire? In primul rand daca admiti ca nu ai iesire, in final te obisnuiesti. Daca te incapatanezi sa cauti una, cantaresti optiunile si realizezi ca ai de ales dintre doua rele destul de mari, una un pic mai mica decat cealalta.
As fi vrut sa ajung la o concluzie mai interesanta, la un invatamant intelept nemaispus pana acum dar deznodamantul de acelasi: “depinde de tine”. Tu trebuie sa evaluezi, sa apreciezi, sa decizi. Ah… decizii, decizii. Cu cat inaintezi in varsta realizezi ca totul se reduce la decizii. Ai de ales intre o mie de modele de telefoane, o mie de feluri de inghetata, o mie de feluri de oameni. Deciziile te definesc, viata ta devine din ce in ce mai mult o insiruire de “stanga sau dreapta?” si iti doresti in aceeasi masura sa fie din ce in ce mai simplu. Enjoying the simple pleasures of life. “Fericiti cei saraci cu duhul caci a acelora va fi Imparatia Cerurilor”… nu? Nu stiu. Depinde de tine

P.S. O sa urmeze o parte a doua.

P.S. Nu mi-am luat nici adidasi ca n-am gasit marimea mea. Better luck next time, hopefully.