Gândurile îi alergau prin cap, se ciocneau, se destrămau şi se formau la loc, repetând acest ciclu frenetic  de zeci de ori în fiecare secundă. Nu putea să închidă ochii pentru că odată întreruptă legătura cu exteriorul, ar fi fost o deconectare permanentă. Se chinuia să-i ţină deschişi, aproape între-, completându-şi astfel chipul inexpresiv ca zidul unui ospiciu în plină revoltă.

Avea nevoie de ea. Muza. Dependenţa supremă. Izvor de inspiraţie şi patimă, speranţă şi disperare, efemer şi etern. A visat-o obsesiv, zeci de nopţi la rând. Acum era în faţa lui, vie, asaltându-i simţurile dar ţinându-l totodată prizonier propriei neputinţe. O paralizie generală pusese stăpânire pe trupul său şi, pe cât de zbuciumat îi era lăuntrul, pe atât de lent reuşea să trimită ordine muşchilor. Doar ochii, din spatele pleoapelor trase pe jumătate ca jaluzelele unei camere de zi într-o după-amiază leneşă, i se mişcau în toate direcţiile, prestând haotic un REM anormal. Mereu îl chinuise o teamă ascunsă dar insistentă, aceea de a se lăsa pradă viselor şi de a şi-o închipui mult mai frumoasă decât e în realitate dar de data asta chiar o privea şi… Dumnezeule, era fără greşeală. În fiecare noapte îşi abandona fiinţa ca să mai traseze o tuşă portretului ei, să-i mai şteargă uşor o umbră şi să-l aducă, încet-încet, spre perfecţiune. Acum însă o avea în faţă. Planşele erau făcute scrum, refugiul închipuirii fusese dărâmat într-o fracţiune de secundă dar, cu toate astea, un zid invizibil îl împiedica s-o atingă. Fără cale de întoarcere, artistul se acomoda înfricoşat cu un purgatoriu nemilos. Muza îl privea nestingherită, zâmbind hipnotic de după zidul nevăzut. Avea răspunsul în faţa ochilor şi totuşi zeci de alte întrebări îi răsăreau în minte în fiecare secundă.

Brusc, printr-un impuls electric infim, aleatorul conexiunilor neuronale îi declanşă o serie de flashback-uri din ce în ce mai dese şi mai rapide, până când, cadru cu cadru, un film vechi începu să i se deruleze în minte. Muzele din trecut, cele care îi hrăniseră arta ani în şir, îi apăreau acum în faţă, rând pe rând, din spatele unor ferestre ce pluteau ireal în jurul sau. Erau aproape străvezii, însă nu-şi dădea seama dacă asta se întâmpla din cauza geamului în spatele căruia stătea fiecare sau dacă pur şi simplu nu reuşea să şi le amintească în întregime. Un lucru însă îi crescu şi mai tare pulsul deja ieşit din marjele de siguranţă: chipurile lor semănau între ele. Mici diferenţe ale trăsăturilor le păstrau identităţile definite însă şi acestea, pe măsură ce ferestrele se învârteau din ce în ce mai repede în jurul sau, dispăreau una câte una. Artistul era invadat de momentele aceluiaşi subiect, scris şi descris mereu altei muze.

Povestea era aceeaşi: odata îndrăgostit, propria lui fiinţa se dezintegra în faţa ei fără să opună rezistenţă, ca şi cum Narcis s-ar fi aruncat de bună voie în apa lacului, tulburându-i oglinda, stăpân asupra propriului destin în ultimele clipe ale vieţii. Sacrificiul suprem în numele artei sale era de fapt începutul renaşterii. Moleculă cu moleculă, artistul lua fiinţă din nou, redefinindu-se prin ea: Muza. Pe măsură ce el renăştea, ea murea puţin câte puţin, secată de sevele creatoare, până când în urmă rămânea doar un înveliş găunos adăpostind o umbră. Privind-o, simţea cum începe declinul său artistic şi odată cu el, căutările pentru o altă muză, rămânând fără speranţă prizonier al acestei bucle, acelaşi tablou pictat în sute de exemplare. Singurul moment în care se simţea cu adevărat împlinit era atunci când ea îşi dădea ultima suflare.

Niciodată n-au reuşit să fie în echilibru… Până acum. Vârtejul muzelor din trecut se risipise ca prin farmec şi câteva raze de soare îi mângâiau acum fruntea. O briză înmiresmată venea de nicăieri. Era, în sfârşit, linişte. Muza stătea tot în faţa lui, zâmbindu-i ca la început. Ceva era diferit, însă. Zidul invizibil se dărâmase fără zgomot şi el ştia asta pentru că acum simţea căldura ce radia dinspre ea şi, pe măsură ce se lăsa învăluit, renunţă în sfârşit la a-şi mai tine ochii deschişi, alunecând, încet, spre visare.

Ca dintr-o comă profundă, artistul se trezi brusc în patul său din marginea întunecată a atelierului. Schiţele neterminate, portrete peste portrete, toate se uitau la el cu aceeaşi privire. Muza continua să-i zâmbească, dar nu mai era aceeaşi. Oricât ar fi căutat printre lucrările prăfuite, n-ar fi găsit una care să-l încălzească la fel şi degeaba îşi chinuia memoria încercând să lipească bucăţelele, de parcă un vânt insistent i le sufla printre degete, zădărnicindu-i eforturile. Aşezat pe marginea patului, artistul privea în gol către pianul vechi şi stricat de lângă fereastră.