Imagineaza-ti ca esti pe un peron. Abia te-ai dat jos dintr-un tren si, grabit si transpirat, iti tarasti¬† bagajele prin praf. Nu e gara de destinatie dar ai coborat (aproape din mers) pentru ca, in timp ce locomotiva incetinea oferind franelor pretext de tipat sfasietor, ai prins cu coada ochiului panoul de “PLECARI”. Peste 18 minute o sa intre in gara un tren care va accelera rapid intre city-uri pana la final si-o sa fii iertat de la a mai fierbe in drezina asta. Chiar asa, unde ziceai ca o sa cobori? In fine, nu mai conteaza, in mod clar trebuie sa fii acolo cat mai repede. In seara asta, peste doua ore, acum. Ai intarziat!

Traiesti ca sa rascumperi un credit primit ca nota de subsol in contractul pacatului originar pe care l-ai semnat cu prima gura de aer. Iar banca Timpului este o insitutie nemiloasa. O sa aiba grija sa-i fii mereu dator si cand o sa crezi ca, in sfarsit, te-ai achitat, o sa descoperi deznadajduit dobanzi ascunse ce abia asteapta sa te ia deoparte ca doamnele ieftine pierdute intre doua tinereti in holul unui bordel duhnind a fals.

Nu mai avem timp de nimic. Nu ne mai legam de oamenii din jur sau de visele copilului lasat in bezna trecutului pentru ca avem senzatia ca viata e prea scurta si timpul prea putin ca sa-l cheltuim “iresponsabil” pe lucruri si persoane care “nu merita”. De aceea emitem pe loc judecati smintite intr-un tribunal de razboi in care suntem si procuror si judecator si grefier. Apararea e inexistenta, un alter ego atrofiat dintr-un inchipuit univers paralel in care timpul nu e suvoi de rau ci oglinda de lac. Aceasta instanta ce arunca haotic sentinte nu ne serveste pe noi ci pe insasi entitatea sub al carei imperiu isi incovoaie respingator verticalitatea: frica. De moarte, de viata, de noi insine.
Pe fondul incordarii continue suntem bombardati cu zeci si sute de solutii usoare la tot, rezolvarea rapida¬† ne este garantata. “Noul” este un produs ambalat strident care ni se baga pe gat la iesirea de la metrou sau intre o doua stiri de importanta indoielnica. Acest “nou” modificat genetic nu traieste in comparatie cu “vechiul”, n-are nevoie de el ca sa existe, din contra, prezenta sa il agaseaza profund, se poate spune chiar ca-i subrezeste integritatea, pervertindu-si astfel propria definitie. Suntem indemnati sa aruncam lucruri, oameni, teluri, relatii, prietenii, ca sa facem loc urmatorului “nou” care, dupa ce ne haituieste cele mai intunecate colturi ale mintii, ni se va cuibari in suflet ca si cum acel loc i se cuvenea dintotdeauna. Sa aruncam, fara sa incercam macar sa… reparam. Am pierdut rabdarea de a repara lucrurile din viata noastra care nu merg. Nu mai avem timp de asa ceva. “Out with the old, in with the nou“. Rabdarea, placerea, compasiunea, grija, generozitatea, TIMPUL necesar pentru a repara ceva care nu merge, toate astea inseamna un pret prea mare. Nici vorba sa le aruncam pe asa ceva, ele trebuie oferite drept plata-bara-sacrificiu Biletului izbavitor, acea bucatica de carton care ne va cumpara un loc la geam in trenul pe care-l tot asteptam. Esti unul dintre acei nostalgici care-si umplu peretii magaziei cu vechituri? Langa fiecare obiect adunat ai lasat si o bucatica din speranta ca intr-o buna zi acesta isi va redobandi rostul pentru care a fost creat? Prostii. Vei fi subiect de compatimire si misto in putinul ragaz pe care-l mai ai pana cand fatada veche a cladirii tale din alta epoca va fi acoperita cu un mesh ce te invita lasciv sa te infrupti din “noul” sandwich de pui cu sos proaspat de maioneza.

Renuntam usor la visuri in care n-am crezut pe deplin de la inceput. Pornim ascensiunea cu jumatate de inima si la mijlocul traseului ne gandim daca nu cumva ar fi fost mai bine sa facem un gratar la poale. Ne raportam la ce-i in jur si ne croim costumul de scena in ton cu piesa scrisa de altcineva, fara sa ne dam seama ca publicul e satul de repetitii nesfarsite si ca vrea o prestatie pe viu si vie, fara sfori.

Vreau un minut de pauza in care “ce-ar putea fi” si “cum ar fi putut sa fie” sa nu traga de mine pana crap si in care sa nu mai fiu nevoit sa ma ascund dupa pluralul menit sa ma arunce in siguranta unei multimi generata artificial care face aceleasi greseli ca si mine.