De fiecare data era la fel.
Privea din departare cum focul cuprindea si ultima bucata de lemn vechi, imaginandu-si zgomotul si fierbinteala pe care ar fi trebuit sa le simta daca ar fi fost aproape de valvataie. Dealul pe care statea ii oferea un loc bun, si de straja, si de contemplare, la o distanta care-i tinea loc si de motivatie, si de scuza. Noaptea parea o imensa draperie neagra cu un colt carpit neglijent prin care lumina patrundea fara dubii si procese de constiinta.
Nu mai simtea nimic. Placerea devenita dependenta, depasita de vointa, transformata in rutina, fusese in final corectata de o linie moarta izbavitoare, o sarma lipita de sol pe care acrobatul nostru mergea in echilibru perfect.

Inainte, insa, demult, nu era asa. Ii placea sa stea aproape. Se hranea cu dogoarea dansului halucinant al demonilor ce se intrupau in limbile de foc, pentru ca in secunda urmatoare sa piara, transformati in fum, scrum si miros viclean de carne arsa. Doar in acele momente simtea ca este propriul sau stapan, in sfarsit cu putere de viata si de moarte asupra celor care nu-l lasasera in pace atatea nopti la rand. Mai ales de moarte.
Tanarul arhitect, devenit celebru pentru creatiile sale care au facut ca generatii intregi de ganduri, idei si sentimente sa se transmita cu usurinta si firesc dintr-o parte in alta, se scufunda incet in anonimat lasand in urma o dara indoielnica de scrum. Se spune ca, la un moment dat, a atins perfectiunea iar asta a fost prea mult de suportat. Ca si cum unui om preistoric i-ar cadea toate sistemele de aparare date chiar de neputinta intelegerii si, brusc, trebuie sa asimileze intregul sens al lucrurilor. In acel moment (pentru ca doar un moment a durat) a murit, a renascut si a inceput iarasi sa moara, alunecand pe nesimtite de-a lungul curbei descendente ce se descria in fata lui de la prima crapatura descoperita in structura pana atunci perfecta a constructiei. Unul cate unul, podurile piereau sub aceleasi maini care le creasera. Daca ar fi avut voce, l-ar fi intrebat de ce, dar el era ultimul om care ar fi putut da raspunsul la intrebarea asta.
Poate clipa aceea de intimitate cu perfectiunea la care tanjise de la primele schite n-a facut decat sa-l lase gol de orice tel si acum, cu fiecare incendiu, cauta inceputul salvator din mijlocul haosului nu demult scosĀ  la lumina de propria sa desavarsire artistica. Anii intregi de munca n-au mai avut nicio valoare si, chiar si in fuga daca le privea, vedea numai defecte. Cu siguranta ca ar fi innebunit… Unii merg pana intr-acolo incat sa spuna ca ridicase cateva poduri la rand, numai ca sa le vada arzand imediat ce le-a terminat. Poate chiar era nebun. Oricum, n-ai fi zis daca l-ai fi vazut, afisa acel calm de netulburat pe care doar ultimele stadii ale nebuniei le pot induce.
Nu conta cine era la celalalt capat, atata timp cat el era la acesta.

Din valvataia de mai devreme se mai vedea un licar firav, filmul rulat invers al moliilor care mancau nestingherite draperia neagra ajunsese la inceput. Tot ce stia e ca trebuie sa ajunga la urmatorul, pana la ultimul.