Drumul prafuit se intindea drept, fara cotituri imprevizibile, obstacole importante sau carari secundare. Niciun copac de-o parte sau de alta, nicio promisiune de ragaz ferit de zapuseala care inca se incapatana sa tina aerul aproape irespirabil.

Barbatul inainta cu miscari inconstiente, parca detasat complet de fizic, carand in mana dreapta un geamantan. La fel de prafuit ca drumul care, cu fiecare pas batut, desfasura in fata strainului o lungime egala cu cea pe care el o lasa in spatele sau. Piciorusele ii erau pierdute de mult si partea de jos roasa de pamantul batatorit in momentele in care devenea prea greu de carat. Pielea era decolorata si crapata pe margini, cusaturile erau desfacute in multe locuri iar cataramele grele erau cuprinse de rugina. Cu toate astea, era inca trainic si oferea incredere, refuzand cu indarjire sa ajunga o vechitura lipsita de valoare.

Brusc, barbatul fu nevoit sa reia monotona legatura cu sinele, aruncat inapoi in propriul corp, realizand dezamagit ca e pe acelasi drum, mergand in acelasi ritm:
– Scuza-ma putin. Scu… hei, opreste-te putin, te rog!
– Nu pot sa ma opresc.
– De ce?… In fine, nu conteaza. Ce-ai acolo? Acolo, in geamantan. Ce cari in el?
– Nu conteaza.
– Pare vechi, cre’ ca il ai de mult timp. Hah, fie vorba-ntre noi, si tu pari cam “vechi”… Pustiu drumu’ asta, frate, de-atata timp pe el si nimeni. Cred si eu, pe caldura asta… Incotro mergi?
– Nu stiu. Inainte.
– Esti cam negativist, in locul tau m-as gandi putin si la partea buna a lucrurilor.
– A, da? Care-i aia?
– Putea sa ploua. Sau sa fie noapte. Sau sa ti se rupa toarta de la geamantan, sa-l scapi, sa ti se desfaca si sa se imprastie toate lucrurile. Si pe cat pare de greu, ai fi avut ceva bataie de cap sa le strangi pe toate.
– Mda. N-ar fi chiar asa rau sa ploua acum…
– Tot nu vrei sa-mi spui ce-ai in el?
– N-are importanta.
– Daca n-are importanta, nu te costa nimic sa-mi spui.
– Niste haine…
– Sunt ale tale? Vrei sa le vinzi? Sunt noi? Purtate? Le-ai furat?
– Da.
– Of, bine. Cum vrei tu. Pun pariu ca oricum geamantanul ala nu face doi bani in ochii tai. Nu stiu de ce tot il cari atata dupa tine, de fiecare data cand ne vedem iti atarna de mana si avem aceeasi discutie. Sa stii ca odata si-odata o sa renunt si n-o sa te mai intreb nimic, o sa ramai singur de tot!

Barbatul ezita o fractiune de secunda si ritmul lui, nu lent, nici rapid, dar constant, ca al unui ocnas care loveste cu ciocanul in piatra de nu-mai-stie-cand, avu o scapare, ca o secunda de film ramasa cu 23 de cadre.

– Cand l-am cumparat era nou. Nu mai stiu de unde l-am luat, cum l-am ales sau cat a costat, e mult de-atunci. Tin minte doar ca, la inceput, singurul lucru care nu mi-a placut la el a fost ca era gol. Asa ca mi-am pus in cap un gand: sa-l umplu! Dac-as fi stiut ca n-o sa mai pot sa scap de el vreodata si c-o sa fiu blestemat sa-l car dupa mine pe drumul asta nenorocit, m-as fi gandit de doua ori inainte sa ma incapatanez sa fac asta…
E ciudat ca s-a umplut destul de repede, dar, cu toate astea, de fiecare data cand il deschideam sa mai pun ceva, cumva, se gasea loc. In atatia ani n-am aruncat nici macar o cravata, sunt toate acolo. Stiu asta pentru ca, chiar daca nu pare, cateodata ma opresc. Ma opresc, il desfac si ma uit printre haine… Dar tine minte un lucru! N-am cumparat nimic din ce-i inauntru. Au fost ori primite, ori uitate, ori luate la schimb, furate, chiar. Dar niciodata n-am platit nimic pentru vreo haina! Nu in bani, cel putin…
Am tricouri purtate cate-o vara dar si haine groase pentru caldura in noptile reci si lungi de iarna. Am un fular lucrat de bunica mea si butoni pentru camasa de la bunicul meu. Am un costum bun de la parintii mei si niste blugi rupti si decolorati dar comozi si usori de la prieteni. Nu i-as schimba pe nimic. Am batiste pe care si acum, daca le desfac, pastreaza o umbra de parfum din amiezile lenese in care geamantanul statea aruncat intr-un colt iar mersul meu era incremenit in timp. Am vechituri rupte, patate de sange si noroi dar si lucruri neatinse, care n-au apucat nici sa se sifoneze. Pe unele le-am primit descusute de dinainte, nu le-am mai purtat, iar altele nici nu stiu cum au ajuns in geamantan. Am haine pe care acum regret ca le-am luat de la cei care mi le-au oferit neconditionat, nu m-am gandit niciun moment daca le merit, si-au ramas goi, fara sa se uite inapoi cand mi le-au dat.
Astea atarna cel mai greu.
Am haine de care as vrea sa scap cu orice pret, sa le arunc, sa uit ca au fost vreodata inchise de fermoarul asta ruginit dar… cumva, reapar. Cand am realizat asta prima data m-am ingrozit dar cu timpul, obisnuinta mi-a curatat cu perseverenta orice urma de uimire si m-am impacat cu gandul ca si ele sunt ale mele si vor sta tot acolo de-acum inainte, intre peretii din piele groasa.
– Te-ai gandit vreodata sa-l arunci si sa fugi?
– De cate ori…. A doua zi, insa, cand ma trezeam, era tot langa mine, pregatit de drum. E tot ce am.

Arsita se mai domolise putin. Barbatul mergea nestingherit lasand in urma fiecarui pas norisori mici de praf. Caldura ii evaporase puterea de a-si  mai pune intrebari si acum plutea undeva deasupra, tot ce vedea fiind un om ce mergea pe drumul pustiu, carand un geamantan.
Nu stia sigur de ce e pe drumul acela sau cat mai e pana la capat si oricum, gandurile astea erau undeva la fund, sub un teanc de haine, tinute inchise de curelele din piele crapata.