Titlu alternativ: “Hai, frate, la pasaj!”

Sambata seara, foame mare. La propriu. Ce-i de facut? Il sun pe fratele Laurentiu si pornim spre taramul pierzaniei, purgatoriul tineretii, patria cartofilor prajiti, destinatia sutelor de sacose de rafie: Regie Land. Agitatie, terase pline, miros de tei, suntem in plin sezon. Sentimentul de “acasa” inoculat in cinci ani n-a disparut. Frumusetile plaiului trec grabite pe langa noi, fara sa aiba habar ca, singure sau in duet, in papuci sau tocuri, fusta sau blugi, cu zambet sau indiferenta, sunt mai departe de discriminari meschine decat e Romania de Schengen. Imi suna in cap Depeche Mode (“No hidden catch, no strings attached…”) si un termen nou se zamisleste: BlitzLiebe. Mananc – mult, prost si bun. In timp ce penultima tigara arde rapid, purcedem catre Pasaj.

Dupa 5 ani de la inceputul lucrarii si dupa zile de-a randul in care au fost martori la o constructie ce parea babilonica, bucurestenii au putut in sfarsit sa vada, simta si sa apese cu talpa proprie ctitoria basesco-opresciana. Atmosfera e daca nu de sarbatoare, atunci macar de duminica dupa-amiaza. Tineri boemi, batrani bucurosi, copii zburdalnici, biciclete, role, seminte, pet-uri… si aparate foto. Zeci de aparate foto, “sapunuri”, bridge-uri, DSLR-uri, telefoane, trepiede reglate cu grija, toate vrand sa indese in “sac”cate o particica din pomul laudat, asteptat, discutat, cu buget dublat. Seara putin mai racoroasa venita dupa caldura de peste zi a strans sute de oameni pe cei aproape 1500 de metri de asflat nou-nout. Absolut fiecare persoana are cate o informatie de ordin tehnic sau financiar si o impartaseste cu gravitate membrilor familiei care dispun de suficienta atentie distributiva. “Da’ apa unde se duce cand ploua? – Pai tu crezi nu s-au gandit si la asta? E o scurgere aici…”. Tricouri langa pantaloni scurti dar si sacouri peste camasi. Romani, tigani, straini. Pe straini ii recunosti usor. Bucurestiul le-a oferit si altceva in seara asta in afara de terasele dintre gropile centrului vechi… si se pare ca le place.
Un tip isi potriveste prietena in cadru: “Da-te mai asa sa te prind si cu podu’ ala mare”. La cativa metri de ei, un tata de familie face o gluma isteata: “Ai grija, vine masina!”. Podul nou de deasupra Dambovitei, Carrefour-ul, podul nou de deasupra sinelor de tren ale garii, totul e un mare centru de oras de provincie si lumea s-a repezit la freebies. Adica la facut poze. In continuare se fac giga de poze. Probabil luni albumele cu titluri gen “la pasaj” o sa umple Facebook-ul… sau nu. Recunosc, mi-e putin ciuda ca trag de doi megapixeli (cu un display crapat) da’ trag speranta ca n-o sa am parte de prea mult blur (trebuia sa-mi fi luat Nikonu’ ala cand am avut bani…).
Doi domni suspect de joviali si prietenosi ma roaga sa le fac o poza. Incerc sa-mi controlez prejudecatile ieftine. RATB-ul a scos la inaintare doua vagoane vechi de tramvai, alaturi de alte doua “brand new” in “Zona 0” a pasajului (podul hobanat – cablurile care pleaca din varful pilonilor si sustin podul propriu zis se numesc “hobane”). Lumea misuna necontenit prin ele, se (ati ghicit!) pozeaza, suna clopotul. “Haideti, nu indrazniti sa faceti poze?” intreaba un nene care e la pupitrul de comanda al vagonului-artefact. Pare c-a trait la viata lui si ti-ar placea sa stai cu el la o sticla de vin, s-asculti povesti din Bucurestiul trecut. O tanti e cuprinsa de nostalgie cand ma vede cocotat pe locul taxatoarei. Sotul impune: “Aaaa… pai nu plecam pana nu faci o poza la locul tau de munca! Hai ca te ajuta baiatu'”. I se citeste emotia pe chip si-l asteapta pe barbat sa-i faca fotografia care-o sa-i aduca aminte ca meseria ei din tinerete nu mai exista.

La plecare mai am doua ciude legate de role si de bicicleta. Sau de una din ele, o sa ma hotarasc mai tarziu. Totul e nou, curat, necontaminat inca. Nuantele sunt solide: alb, gri, negru. Fara curtoazie sau simt estetic, multimea pestrita calca in picioare creatura de beton.