portrait_by_sharandula-d3ep5kj

Muza

Gândurile îi alergau prin cap, se ciocneau, se destrămau şi se formau la loc, repetând acest ciclu frenetic  de zeci de ori în fiecare secundă. Nu putea să închidă ochii pentru că odată întreruptă legătura cu exteriorul, ar fi fost o deconectare permanentă. Se chinuia să-i ţină deschişi, aproape între-, completându-şi astfel chipul inexpresiv ca zidul unui ospiciu în plină revoltă.

Avea nevoie de ea. Muza. Dependenţa supremă. Izvor de inspiraţie şi patimă, speranţă şi disperare, efemer şi etern. A visat-o obsesiv, zeci de nopţi la rând. Acum era în faţa lui, vie, asaltându-i simţurile dar ţinându-l totodată prizonier propriei neputinţe. O paralizie generală pusese stăpânire pe trupul său şi, pe cât de zbuciumat îi era lăuntrul, pe atât de lent reuşea să trimită ordine muşchilor. Doar ochii, din spatele pleoapelor trase pe jumătate ca jaluzelele unei camere de zi într-o după-amiază leneşă, i se mişcau în toate direcţiile, prestând haotic un REM anormal. Mereu îl chinuise o teamă ascunsă dar insistentă, aceea de a se lăsa pradă viselor şi de a şi-o închipui mult mai frumoasă decât e în realitate dar de data asta chiar o privea şi… Dumnezeule, era fără greşeală. În fiecare noapte îşi abandona fiinţa ca să mai traseze o tuşă portretului ei, să-i mai şteargă uşor o umbră şi să-l aducă, încet-încet, spre perfecţiune. Acum însă o avea în faţă. Planşele erau făcute scrum, refugiul închipuirii fusese dărâmat într-o fracţiune de secundă dar, cu toate astea, un zid invizibil îl împiedica s-o atingă. Fără cale de întoarcere, artistul se acomoda înfricoşat cu un purgatoriu nemilos. Muza îl privea nestingherită, zâmbind hipnotic de după zidul nevăzut. Avea răspunsul în faţa ochilor şi totuşi zeci de alte întrebări îi răsăreau în minte în fiecare secundă.

Brusc, printr-un impuls electric infim, aleatorul conexiunilor neuronale îi declanşă o serie de flashback-uri din ce în ce mai dese şi mai rapide, până când, cadru cu cadru, un film vechi începu să i se deruleze în minte. Muzele din trecut, cele care îi hrăniseră arta ani în şir, îi apăreau acum în faţă, rând pe rând, din spatele unor ferestre ce pluteau ireal în jurul sau. Erau aproape străvezii, însă nu-şi dădea seama dacă asta se întâmpla din cauza geamului în spatele căruia stătea fiecare sau dacă pur şi simplu nu reuşea să şi le amintească în întregime. Un lucru însă îi crescu şi mai tare pulsul deja ieşit din marjele de siguranţă: chipurile lor semănau între ele. Mici diferenţe ale trăsăturilor le păstrau identităţile definite însă şi acestea, pe măsură ce ferestrele se învârteau din ce în ce mai repede în jurul sau, dispăreau una câte una. Artistul era invadat de momentele aceluiaşi subiect, scris şi descris mereu altei muze.

Povestea era aceeaşi: odata îndrăgostit, propria lui fiinţa se dezintegra în faţa ei fără să opună rezistenţă, ca şi cum Narcis s-ar fi aruncat de bună voie în apa lacului, tulburându-i oglinda, stăpân asupra propriului destin în ultimele clipe ale vieţii. Sacrificiul suprem în numele artei sale era de fapt începutul renaşterii. Moleculă cu moleculă, artistul lua fiinţă din nou, redefinindu-se prin ea: Muza. Pe măsură ce el renăştea, ea murea puţin câte puţin, secată de sevele creatoare, până când în urmă rămânea doar un înveliş găunos adăpostind o umbră. Privind-o, simţea cum începe declinul său artistic şi odată cu el, căutările pentru o altă muză, rămânând fără speranţă prizonier al acestei bucle, acelaşi tablou pictat în sute de exemplare. Singurul moment în care se simţea cu adevărat împlinit era atunci când ea îşi dădea ultima suflare.

Niciodată n-au reuşit să fie în echilibru… Până acum. Vârtejul muzelor din trecut se risipise ca prin farmec şi câteva raze de soare îi mângâiau acum fruntea. O briză înmiresmată venea de nicăieri. Era, în sfârşit, linişte. Muza stătea tot în faţa lui, zâmbindu-i ca la început. Ceva era diferit, însă. Zidul invizibil se dărâmase fără zgomot şi el ştia asta pentru că acum simţea căldura ce radia dinspre ea şi, pe măsură ce se lăsa învăluit, renunţă în sfârşit la a-şi mai tine ochii deschişi, alunecând, încet, spre visare.

Ca dintr-o comă profundă, artistul se trezi brusc în patul său din marginea întunecată a atelierului. Schiţele neterminate, portrete peste portrete, toate se uitau la el cu aceeaşi privire. Muza continua să-i zâmbească, dar nu mai era aceeaşi. Oricât ar fi căutat printre lucrările prăfuite, n-ar fi găsit una care să-l încălzească la fel şi degeaba îşi chinuia memoria încercând să lipească bucăţelele, de parcă un vânt insistent i le sufla printre degete, zădărnicindu-i eforturile. Aşezat pe marginea patului, artistul privea în gol către pianul vechi şi stricat de lângă fereastră.

Un minut de pauza

Imagineaza-ti ca esti pe un peron. Abia te-ai dat jos dintr-un tren si, grabit si transpirat, iti tarasti  bagajele prin praf. Nu e gara de destinatie dar ai coborat (aproape din mers) pentru ca, in timp ce locomotiva incetinea oferind franelor pretext de tipat sfasietor, ai prins cu coada ochiului panoul de “PLECARI”. Peste 18 minute o sa intre in gara un tren care va accelera rapid intre city-uri pana la final si-o sa fii iertat de la a mai fierbe in drezina asta. Chiar asa, unde ziceai ca o sa cobori? In fine, nu mai conteaza, in mod clar trebuie sa fii acolo cat mai repede. In seara asta, peste doua ore, acum. Ai intarziat!

Traiesti ca sa rascumperi un credit primit ca nota de subsol in contractul pacatului originar pe care l-ai semnat cu prima gura de aer. Iar banca Timpului este o insitutie nemiloasa. O sa aiba grija sa-i fii mereu dator si cand o sa crezi ca, in sfarsit, te-ai achitat, o sa descoperi deznadajduit dobanzi ascunse ce abia asteapta sa te ia deoparte ca doamnele ieftine pierdute intre doua tinereti in holul unui bordel duhnind a fals.

Nu mai avem timp de nimic. Nu ne mai legam de oamenii din jur sau de visele copilului lasat in bezna trecutului pentru ca avem senzatia ca viata e prea scurta si timpul prea putin ca sa-l cheltuim “iresponsabil” pe lucruri si persoane care “nu merita”. De aceea emitem pe loc judecati smintite intr-un tribunal de razboi in care suntem si procuror si judecator si grefier. Apararea e inexistenta, un alter ego atrofiat dintr-un inchipuit univers paralel in care timpul nu e suvoi de rau ci oglinda de lac. Aceasta instanta ce arunca haotic sentinte nu ne serveste pe noi ci pe insasi entitatea sub al carei imperiu isi incovoaie respingator verticalitatea: frica. De moarte, de viata, de noi insine.
Pe fondul incordarii continue suntem bombardati cu zeci si sute de solutii usoare la tot, rezolvarea rapida  ne este garantata. “Noul” este un produs ambalat strident care ni se baga pe gat la iesirea de la metrou sau intre o doua stiri de importanta indoielnica. Acest “nou” modificat genetic nu traieste in comparatie cu “vechiul”, n-are nevoie de el ca sa existe, din contra, prezenta sa il agaseaza profund, se poate spune chiar ca-i subrezeste integritatea, pervertindu-si astfel propria definitie. Suntem indemnati sa aruncam lucruri, oameni, teluri, relatii, prietenii, ca sa facem loc urmatorului “nou” care, dupa ce ne haituieste cele mai intunecate colturi ale mintii, ni se va cuibari in suflet ca si cum acel loc i se cuvenea dintotdeauna. Sa aruncam, fara sa incercam macar sa… reparam. Am pierdut rabdarea de a repara lucrurile din viata noastra care nu merg. Nu mai avem timp de asa ceva. “Out with the old, in with the nou“. Rabdarea, placerea, compasiunea, grija, generozitatea, TIMPUL necesar pentru a repara ceva care nu merge, toate astea inseamna un pret prea mare. Nici vorba sa le aruncam pe asa ceva, ele trebuie oferite drept plata-bara-sacrificiu Biletului izbavitor, acea bucatica de carton care ne va cumpara un loc la geam in trenul pe care-l tot asteptam. Esti unul dintre acei nostalgici care-si umplu peretii magaziei cu vechituri? Langa fiecare obiect adunat ai lasat si o bucatica din speranta ca intr-o buna zi acesta isi va redobandi rostul pentru care a fost creat? Prostii. Vei fi subiect de compatimire si misto in putinul ragaz pe care-l mai ai pana cand fatada veche a cladirii tale din alta epoca va fi acoperita cu un mesh ce te invita lasciv sa te infrupti din “noul” sandwich de pui cu sos proaspat de maioneza.

Renuntam usor la visuri in care n-am crezut pe deplin de la inceput. Pornim ascensiunea cu jumatate de inima si la mijlocul traseului ne gandim daca nu cumva ar fi fost mai bine sa facem un gratar la poale. Ne raportam la ce-i in jur si ne croim costumul de scena in ton cu piesa scrisa de altcineva, fara sa ne dam seama ca publicul e satul de repetitii nesfarsite si ca vrea o prestatie pe viu si vie, fara sfori.

Vreau un minut de pauza in care “ce-ar putea fi” si “cum ar fi putut sa fie” sa nu traga de mine pana crap si in care sa nu mai fiu nevoit sa ma ascund dupa pluralul menit sa ma arunce in siguranta unei multimi generata artificial care face aceleasi greseli ca si mine.

Piromanul podurilor

De fiecare data era la fel.
Privea din departare cum focul cuprindea si ultima bucata de lemn vechi, imaginandu-si zgomotul si fierbinteala pe care ar fi trebuit sa le simta daca ar fi fost aproape de valvataie. Dealul pe care statea ii oferea un loc bun, si de straja, si de contemplare, la o distanta care-i tinea loc si de motivatie, si de scuza. Noaptea parea o imensa draperie neagra cu un colt carpit neglijent prin care lumina patrundea fara dubii si procese de constiinta.
Nu mai simtea nimic. Placerea devenita dependenta, depasita de vointa, transformata in rutina, fusese in final corectata de o linie moarta izbavitoare, o sarma lipita de sol pe care acrobatul nostru mergea in echilibru perfect.

Inainte, insa, demult, nu era asa. Ii placea sa stea aproape. Se hranea cu dogoarea dansului halucinant al demonilor ce se intrupau in limbile de foc, pentru ca in secunda urmatoare sa piara, transformati in fum, scrum si miros viclean de carne arsa. Doar in acele momente simtea ca este propriul sau stapan, in sfarsit cu putere de viata si de moarte asupra celor care nu-l lasasera in pace atatea nopti la rand. Mai ales de moarte.
Tanarul arhitect, devenit celebru pentru creatiile sale care au facut ca generatii intregi de ganduri, idei si sentimente sa se transmita cu usurinta si firesc dintr-o parte in alta, se scufunda incet in anonimat lasand in urma o dara indoielnica de scrum. Se spune ca, la un moment dat, a atins perfectiunea iar asta a fost prea mult de suportat. Ca si cum unui om preistoric i-ar cadea toate sistemele de aparare date chiar de neputinta intelegerii si, brusc, trebuie sa asimileze intregul sens al lucrurilor. In acel moment (pentru ca doar un moment a durat) a murit, a renascut si a inceput iarasi sa moara, alunecand pe nesimtite de-a lungul curbei descendente ce se descria in fata lui de la prima crapatura descoperita in structura pana atunci perfecta a constructiei. Unul cate unul, podurile piereau sub aceleasi maini care le creasera. Daca ar fi avut voce, l-ar fi intrebat de ce, dar el era ultimul om care ar fi putut da raspunsul la intrebarea asta.
Poate clipa aceea de intimitate cu perfectiunea la care tanjise de la primele schite n-a facut decat sa-l lase gol de orice tel si acum, cu fiecare incendiu, cauta inceputul salvator din mijlocul haosului nu demult scos  la lumina de propria sa desavarsire artistica. Anii intregi de munca n-au mai avut nicio valoare si, chiar si in fuga daca le privea, vedea numai defecte. Cu siguranta ca ar fi innebunit… Unii merg pana intr-acolo incat sa spuna ca ridicase cateva poduri la rand, numai ca sa le vada arzand imediat ce le-a terminat. Poate chiar era nebun. Oricum, n-ai fi zis daca l-ai fi vazut, afisa acel calm de netulburat pe care doar ultimele stadii ale nebuniei le pot induce.
Nu conta cine era la celalalt capat, atata timp cat el era la acesta.

Din valvataia de mai devreme se mai vedea un licar firav, filmul rulat invers al moliilor care mancau nestingherite draperia neagra ajunsese la inceput. Tot ce stia e ca trebuie sa ajunga la urmatorul, pana la ultimul.

Geamantanul

Drumul prafuit se intindea drept, fara cotituri imprevizibile, obstacole importante sau carari secundare. Niciun copac de-o parte sau de alta, nicio promisiune de ragaz ferit de zapuseala care inca se incapatana sa tina aerul aproape irespirabil.

Barbatul inainta cu miscari inconstiente, parca detasat complet de fizic, carand in mana dreapta un geamantan. La fel de prafuit ca drumul care, cu fiecare pas batut, desfasura in fata strainului o lungime egala cu cea pe care el o lasa in spatele sau. Piciorusele ii erau pierdute de mult si partea de jos roasa de pamantul batatorit in momentele in care devenea prea greu de carat. Pielea era decolorata si crapata pe margini, cusaturile erau desfacute in multe locuri iar cataramele grele erau cuprinse de rugina. Cu toate astea, era inca trainic si oferea incredere, refuzand cu indarjire sa ajunga o vechitura lipsita de valoare.

Brusc, barbatul fu nevoit sa reia monotona legatura cu sinele, aruncat inapoi in propriul corp, realizand dezamagit ca e pe acelasi drum, mergand in acelasi ritm:
– Scuza-ma putin. Scu… hei, opreste-te putin, te rog!
– Nu pot sa ma opresc.
– De ce?… In fine, nu conteaza. Ce-ai acolo? Acolo, in geamantan. Ce cari in el?
– Nu conteaza.
– Pare vechi, cre’ ca il ai de mult timp. Hah, fie vorba-ntre noi, si tu pari cam “vechi”… Pustiu drumu’ asta, frate, de-atata timp pe el si nimeni. Cred si eu, pe caldura asta… Incotro mergi?
– Nu stiu. Inainte.
– Esti cam negativist, in locul tau m-as gandi putin si la partea buna a lucrurilor.
– A, da? Care-i aia?
– Putea sa ploua. Sau sa fie noapte. Sau sa ti se rupa toarta de la geamantan, sa-l scapi, sa ti se desfaca si sa se imprastie toate lucrurile. Si pe cat pare de greu, ai fi avut ceva bataie de cap sa le strangi pe toate.
– Mda. N-ar fi chiar asa rau sa ploua acum…
– Tot nu vrei sa-mi spui ce-ai in el?
– N-are importanta.
– Daca n-are importanta, nu te costa nimic sa-mi spui.
– Niste haine…
– Sunt ale tale? Vrei sa le vinzi? Sunt noi? Purtate? Le-ai furat?
– Da.
– Of, bine. Cum vrei tu. Pun pariu ca oricum geamantanul ala nu face doi bani in ochii tai. Nu stiu de ce tot il cari atata dupa tine, de fiecare data cand ne vedem iti atarna de mana si avem aceeasi discutie. Sa stii ca odata si-odata o sa renunt si n-o sa te mai intreb nimic, o sa ramai singur de tot!

Barbatul ezita o fractiune de secunda si ritmul lui, nu lent, nici rapid, dar constant, ca al unui ocnas care loveste cu ciocanul in piatra de nu-mai-stie-cand, avu o scapare, ca o secunda de film ramasa cu 23 de cadre.

– Cand l-am cumparat era nou. Nu mai stiu de unde l-am luat, cum l-am ales sau cat a costat, e mult de-atunci. Tin minte doar ca, la inceput, singurul lucru care nu mi-a placut la el a fost ca era gol. Asa ca mi-am pus in cap un gand: sa-l umplu! Dac-as fi stiut ca n-o sa mai pot sa scap de el vreodata si c-o sa fiu blestemat sa-l car dupa mine pe drumul asta nenorocit, m-as fi gandit de doua ori inainte sa ma incapatanez sa fac asta…
E ciudat ca s-a umplut destul de repede, dar, cu toate astea, de fiecare data cand il deschideam sa mai pun ceva, cumva, se gasea loc. In atatia ani n-am aruncat nici macar o cravata, sunt toate acolo. Stiu asta pentru ca, chiar daca nu pare, cateodata ma opresc. Ma opresc, il desfac si ma uit printre haine… Dar tine minte un lucru! N-am cumparat nimic din ce-i inauntru. Au fost ori primite, ori uitate, ori luate la schimb, furate, chiar. Dar niciodata n-am platit nimic pentru vreo haina! Nu in bani, cel putin…
Am tricouri purtate cate-o vara dar si haine groase pentru caldura in noptile reci si lungi de iarna. Am un fular lucrat de bunica mea si butoni pentru camasa de la bunicul meu. Am un costum bun de la parintii mei si niste blugi rupti si decolorati dar comozi si usori de la prieteni. Nu i-as schimba pe nimic. Am batiste pe care si acum, daca le desfac, pastreaza o umbra de parfum din amiezile lenese in care geamantanul statea aruncat intr-un colt iar mersul meu era incremenit in timp. Am vechituri rupte, patate de sange si noroi dar si lucruri neatinse, care n-au apucat nici sa se sifoneze. Pe unele le-am primit descusute de dinainte, nu le-am mai purtat, iar altele nici nu stiu cum au ajuns in geamantan. Am haine pe care acum regret ca le-am luat de la cei care mi le-au oferit neconditionat, nu m-am gandit niciun moment daca le merit, si-au ramas goi, fara sa se uite inapoi cand mi le-au dat.
Astea atarna cel mai greu.
Am haine de care as vrea sa scap cu orice pret, sa le arunc, sa uit ca au fost vreodata inchise de fermoarul asta ruginit dar… cumva, reapar. Cand am realizat asta prima data m-am ingrozit dar cu timpul, obisnuinta mi-a curatat cu perseverenta orice urma de uimire si m-am impacat cu gandul ca si ele sunt ale mele si vor sta tot acolo de-acum inainte, intre peretii din piele groasa.
– Te-ai gandit vreodata sa-l arunci si sa fugi?
– De cate ori…. A doua zi, insa, cand ma trezeam, era tot langa mine, pregatit de drum. E tot ce am.

Arsita se mai domolise putin. Barbatul mergea nestingherit lasand in urma fiecarui pas norisori mici de praf. Caldura ii evaporase puterea de a-si  mai pune intrebari si acum plutea undeva deasupra, tot ce vedea fiind un om ce mergea pe drumul pustiu, carand un geamantan.
Nu stia sigur de ce e pe drumul acela sau cat mai e pana la capat si oricum, gandurile astea erau undeva la fund, sub un teanc de haine, tinute inchise de curelele din piele crapata.

Imag1683

Pelerinaj la Pasaj

Titlu alternativ: “Hai, frate, la pasaj!”

Sambata seara, foame mare. La propriu. Ce-i de facut? Il sun pe fratele Laurentiu si pornim spre taramul pierzaniei, purgatoriul tineretii, patria cartofilor prajiti, destinatia sutelor de sacose de rafie: Regie Land. Agitatie, terase pline, miros de tei, suntem in plin sezon. Sentimentul de “acasa” inoculat in cinci ani n-a disparut. Frumusetile plaiului trec grabite pe langa noi, fara sa aiba habar ca, singure sau in duet, in papuci sau tocuri, fusta sau blugi, cu zambet sau indiferenta, sunt mai departe de discriminari meschine decat e Romania de Schengen. Imi suna in cap Depeche Mode (“No hidden catch, no strings attached…”) si un termen nou se zamisleste: BlitzLiebe. Mananc – mult, prost si bun. In timp ce penultima tigara arde rapid, purcedem catre Pasaj.

Dupa 5 ani de la inceputul lucrarii si dupa zile de-a randul in care au fost martori la o constructie ce parea babilonica, bucurestenii au putut in sfarsit sa vada, simta si sa apese cu talpa proprie ctitoria basesco-opresciana. Atmosfera e daca nu de sarbatoare, atunci macar de duminica dupa-amiaza. Tineri boemi, batrani bucurosi, copii zburdalnici, biciclete, role, seminte, pet-uri… si aparate foto. Zeci de aparate foto, “sapunuri”, bridge-uri, DSLR-uri, telefoane, trepiede reglate cu grija, toate vrand sa indese in “sac”cate o particica din pomul laudat, asteptat, discutat, cu buget dublat. Seara putin mai racoroasa venita dupa caldura de peste zi a strans sute de oameni pe cei aproape 1500 de metri de asflat nou-nout. Absolut fiecare persoana are cate o informatie de ordin tehnic sau financiar si o impartaseste cu gravitate membrilor familiei care dispun de suficienta atentie distributiva. “Da’ apa unde se duce cand ploua? – Pai tu crezi nu s-au gandit si la asta? E o scurgere aici…”. Tricouri langa pantaloni scurti dar si sacouri peste camasi. Romani, tigani, straini. Pe straini ii recunosti usor. Bucurestiul le-a oferit si altceva in seara asta in afara de terasele dintre gropile centrului vechi… si se pare ca le place.
Un tip isi potriveste prietena in cadru: “Da-te mai asa sa te prind si cu podu’ ala mare”. La cativa metri de ei, un tata de familie face o gluma isteata: “Ai grija, vine masina!”. Podul nou de deasupra Dambovitei, Carrefour-ul, podul nou de deasupra sinelor de tren ale garii, totul e un mare centru de oras de provincie si lumea s-a repezit la freebies. Adica la facut poze. In continuare se fac giga de poze. Probabil luni albumele cu titluri gen “la pasaj” o sa umple Facebook-ul… sau nu. Recunosc, mi-e putin ciuda ca trag de doi megapixeli (cu un display crapat) da’ trag speranta ca n-o sa am parte de prea mult blur (trebuia sa-mi fi luat Nikonu’ ala cand am avut bani…).
Doi domni suspect de joviali si prietenosi ma roaga sa le fac o poza. Incerc sa-mi controlez prejudecatile ieftine. RATB-ul a scos la inaintare doua vagoane vechi de tramvai, alaturi de alte doua “brand new” in “Zona 0” a pasajului (podul hobanat – cablurile care pleaca din varful pilonilor si sustin podul propriu zis se numesc “hobane”). Lumea misuna necontenit prin ele, se (ati ghicit!) pozeaza, suna clopotul. “Haideti, nu indrazniti sa faceti poze?” intreaba un nene care e la pupitrul de comanda al vagonului-artefact. Pare c-a trait la viata lui si ti-ar placea sa stai cu el la o sticla de vin, s-asculti povesti din Bucurestiul trecut. O tanti e cuprinsa de nostalgie cand ma vede cocotat pe locul taxatoarei. Sotul impune: “Aaaa… pai nu plecam pana nu faci o poza la locul tau de munca! Hai ca te ajuta baiatu'”. I se citeste emotia pe chip si-l asteapta pe barbat sa-i faca fotografia care-o sa-i aduca aminte ca meseria ei din tinerete nu mai exista.

La plecare mai am doua ciude legate de role si de bicicleta. Sau de una din ele, o sa ma hotarasc mai tarziu. Totul e nou, curat, necontaminat inca. Nuantele sunt solide: alb, gri, negru. Fara curtoazie sau simt estetic, multimea pestrita calca in picioare creatura de beton.